Despre unele trăsături ale costumului moldovenesc ne mărturisesc documentele domnitorilor din secolele XV-XVII, picturile murale, colecţiile de îmbrăcăminte din diferite muzee, materialele arheologice, miniatura de carte ş.a.

Conform obiceiurilor moldoveneşti din secolul al XVI-lea, ţăranii şi locuitorii oraşelor erau obligaţi să respecte utilizarea vestimentaţiei tradiţionale, în gospodăria ţărănească confecţionându-se manual, în mare parte, toate obiectele necesare.

Femeile trebuiau să ţese un volum mare de ţesături necesare pentru haine, împodobirea casei, zestrea copiilor, gospodărie şi alte necesităţi, iar fetele de la 10-12 ani învăţau să brodeze și să ţese. Portul popular a prezentat un sistem dezvoltat de diferite îndeletniciri în confecţionarea lui (ţesători, pînzari, sumănari, postăvari, abajeri, brodeze, croşeteze, căciulari, pălărieri, cojocari, zăbunari, cizmari, ciubotari, croitori, cusătorese etc.).

Ca materie primă pentru îmbrăcăminte servea lîna, cînepa, bumbacul, borangicul – toate de culoare naturală nevopsite. Pentru îmbrăcăminte în nordul Moldovei se utiliza îndeosebi lîna şi cînepa, iar la sud – lîna ţigaie, borangicul, inul.

Trăsătura specifică costumului moldovenesc o dă culoarea albă a pînzelor nevopsite de bumbac, cînepă, care se purtau pe corp şi ca piese ale portului de vară, avînd un caracter ecologic.

Decorul costumului moldovenesc se bazează pe armonia culorilor naturale (alb, bej, sur, negru, cafeniu, gălbui), pe motive ornamentale geometrice şi vegetale stilizate. Tehnica de împodobire este broderia cu una, două, trei culori cu punct de: cruciuliţă simplă, broderie „plină” sau „butuc” pe fire numărate. În executarea costumului popular manual fiecare fată îşi pregătea costumul, stăruindu-se să-i dea originalitate şi irepetabilitate, respectînd o tradiţie veche, care spunea: desenul nu se copie, dar se "fură cu ochii”. Datorită acestei legi nescrise în arta populară moldovenească, nu vom întîlni două ii, două costume la fel. Se socotea fapt ruşinos copierea modelului, se practica crearea noilor desene prin asemănare, prin memorizare, care ducea la crearea noilor motive şi compoziţii decorative.

Costumul popular femeiesc

Costumul femeiesc tradiţional este cel mai decorativ și include: învelitoarea de cap, de corp, încălţămintea, bijuterii şi accesorii, care se schimbă  în funcție de importanţa zilei şi sărbătorii, de vîrsta şi statutul social al femeii, de  sezon şi ocupaţie etc. Coloristic costumul femeiesc se bazează pe îmbinarea a 2-3 nuanţe cromatice, dar deseori se broda și cu o singură culoare, de obicei negru.

Ca rezultat al acestor ajustări la situaţii concrete îmbrăcămintea tradiţională a ajuns la un şir de variante, care diferă după material, croială, ornamentică, culoare. Femeile căsătorite şi cele în vîrstă respectă anumite principii în realizarea costumului, preferând culori mai reţinute, modele de croi mai i modeste, utilizînd anumite detalii de protejare a costumului, folosind un material ţesut mai simplu. Fetele tinere purtau costume naţionale de culori mai deschise şi aprinse, nu purtau pe cap unele detalii ca prosopul – ştergarul de îmbrobodit sau şorţul de protecţie pînă nu obţineau statutul social de tînără nevastă.

Cămașa. Una din piesele funcţional-decorative este cămaşa din pânză albă. Cea mai timpurie formă de cămaşă a fost cămaşa de „tip tunică” croită „de-a’ntregul”, făcîndu-se numai o tăietură unghiulară, pătrată sau rotundă la gît. Cămaşa avea mîneci lungi, se înfrumuseţa la gît și la mîneci cu desen geometric simplu sau vegetal stilizat. Partea de sus a cămaşei – „piepţii” se făceau dintr-o ţesătură mai bună şi mai subţire, iar partea de jos - „poalele” – dintr-o pînză de cînepă sau in.

O altă grupă a cămaşelor  femeieşti, răspîndită pe întreg teritoriul Moldovei este cămaşa încreţită la gît cu mînecile croite „de-a’ntregul”. Ea se numeşte „ie naţională” sau „cămaşă moldovenească” şi este cea mai decorativă piesă vestimentară a femeilor de orice vîrstă.

Croiala cămaşei constă din dreptunghiuri (pieptul, spatele, mînecile).

Decorul, „iei naţionale” cuprinde: „dinainţii” sau „pieptul” cămaşei şi mînecile. Se întîlnesc trei variante de decor pe mîneci: ie cu mîneci cu dungi verticale brodate „rîuri drepte”, ie cu mîneci cu „rîuri oblice pe diagonală” căreia i se spune „ie cu mîneca costişetă”, şi „ie cu mîneca cu stele”. La gît aceste ii brodate se încreţesc, formând gulerul rotund, ce se leagă cu un șiret colorat din fire răsucite. Frumos decorate sînt dinainţii şi mînecile, care parţial repetă aceleaşi motive. Decorul mînecii este compus din trei componente de bază: „altiţa”, care acoperă umerii, apoi „încreţul” care este o fîşie brodată de o singură culoare deschisă (galben, alb, gri, bej...) şi cu motive geometrice, apoi fîşiile brodate pe verticală, pe diagonală, sau cu motive dispersate sau în formă de „pomul vieţii”, „spicul”. Alegerea motivelor decorative se bazează pe o reuşită armonizare a altiţei, încreţului, rîurilor de pe mînecă şi rîurile de pe piept.

Catrinţa, fota, şorţul – piesele de la talie în jos. Ele se confecţionau din lînă curată sau lînă şi fire de bumbac în urzeală. Mai răspândită şi pentru toate vîrstele este catrinţa dintr-o singură bucată de ţesătură dreptunghiulară (1,6 x 0,8) cu care femeia îşi acoperă corpul de la talie în jos.

Materialele etnografice au scos la iveală circa zece grupe de catrinţe, care se deosebesc prin decor şi tehnica de realizare. Avem „catrinţa vrîstată” cu dungi verticale colorate, „catrinţă cu desene alese”, „catrinţă cu dungi ridicate”, „catrința iţată”, „catrinţă cu două părţi orizontale” diferit colorate, „catrinţă ţesută şi aleasă”, „catrinţă brodată” ş.a.

Catrinţa la talie se prindea cu o chingă lungă pînă la 3-4 m.

O altă piesă de la talie în jos este „fota” alcătuită din 2 părţi (din faţă şi la spate), ţesută cu dungi colorate orizontale. Fota se purta mai mult de fetele tinere în satele moldoveneşti din zona de Nord a Moldovei.

Un singur şorţ de lînă „ales ridicat” cu fire colorate pe fondal negru poartă femeile din sudul Moldovei.

Tot „şorţ” sau „pestelcă”, dar cusut din ţesătură de fabrică poartă femeile căsătorite din toată Moldova pentru a-şi proteja hainele, cînd lucrează în gospodărie. „Şorţul” de protecţie astăzi a devenit un cadou simbolic care este dăruit fiecărei femei, care ajută la gătitul, servitul bucatelor la nunţile de la ţară.

Îmbrăcămintea de iarnă a femeilor sunt: pieptare, bondiţe, zăbun, scurtă ş.a. Pe timp rece femeile îmbrăcau „jaletcă” fără mîneci cusută din ţesătură plină de lînă şi căptuşită cu lînă scărmănată. O altă variantă era „bondiţa” sau „pieptarul” cusut din blană de miel, înfrumuseţată deasupra cu motive geometrice aplicate sau brodate cu fire de lînă. Bondiţele din blană sunt răspândite îndeosebi la sudul Moldovei, unde se cresc oi pentru blană şi carne. Se cos cojoace, bondițe, care se înfrumusețează cu piele de altă culoare contrastă.

De mare valoare estetică şi socială pentru femei sunt „învelitoarele de cap” – brobozile, care identifică starea lor socială. Funcție de ocazie, ele se leagă diferit: „sub barbă”, „după cap”, „pălărie”, ș.a. Fetele tinere obişnuiesc să umble cu capul gol, însă după ritualul nunţii – „ legătoare miresei”, nănaşa îi pune o basma frumoasă sau o maramă, ce semnifică ca pe viitor fiind nevastă trebuie să umble îmbrobodită. „Marama” din fire de mătase naturală – borangic şi bumbac subţire, sau „ştergarul de îmbrobodit” din fire de bumbac gros – „tereplic” şi fire subţiri se ţeseau manual cu ornamente florale sau geometrice „alese”.

Încălţămintea femeilor depindea de ocupaţie, de anumite împrejurări, de anotimp, de vîrstă, de starea social-economică ş.a. Femeile sărace purtau opinci şi ciorapi de lînă. La sărbători ele purtau pantofi, sandale sau ghete.

Costumul femeiesc la anumite ocazii (la drum, tîrg) era completat cu „traistă”, care se îmbina reuşit cu culorile costumului. Pentru ducerea greutăţilor pe umăr serveau „desagii” din ţesătură de lână cu vrâste orizontale colorate. Pentru sărbători costumul femeilor era completat cu bijuterii: inele, cercei, mergele.

Costumul popular bărbătesc

Ansamblul costumului bărbătesc comparativ conţine mai puţine variante tipologice şi este decorat mai redus. Piesele costumului bărbătesc sunt: cămaşa, iţarii şi brîul, căciula sau pălăria, sumanul, cojocul şi mantaua.

Cămaşa bărbătească, conform croielii este cunoscută prin răspîndirea unor tipuri de bază: „cămaşa dreaptă tip tunică”, „cămaşa cu platcă”, „cămaşa de mire”, „cămaşa cu fustă”.

Cămaşa dreaptă de tipul „tunică” este o formă arhaică de largă răspîndire teritorială în toate zonele Moldovei. Se croia „de-a-ntregul” dintr-o bucată de pînză (lat de pînză) lungă, care venea în faţă şi la spate, pînă la genunchi, fără a avea cusătură pe umeri, mîneca largă prinsă de la umăr, cu clini la stan, gulerul drept sau guler dublu alăturat în jurul gîtului. Deseori pentru zile de sărbători gulerul, mînecile la umăr şi la mangetă, piepţii şi poalele se brodau. Cămăşile de lucru în trecut se confecţionau din pînză de cînepă, mai tîrziu din cînepă sau in albit cu bumbac.

O altă variantă răspîndită o avea „cămaşa cu platcă”, care era dublă, avînd şi căptuşeală. Acest tip avea o mai largă răspîndire la sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea în zona de centru a Moldovei, îndeosebi în portul tinerilor, prezentînd după forma croielii o alternativă a cămaşelor de tip orăşenesc. Deosebit de frumoase erau „cămaşele de mire”, care se brodau mărunt cu multă chibzuială de către fete pentru ziua nunţii. Acesta era de fapt cadoul miresei pentru mire, adăugîndu-se şi un brîu cu motive alese. Ea se broda în cruciuliţe sau neted - „alb”, „butuc” la guler, piept, mangete, tivindu-se pe margini cu găurele. Se îmbracă în pantaloni.

În partea de la talie în jos bărbații purtau pantaloni, care sunt de mai multe tipuri: „izmene”, „iţari”, „bernevici”, „nădraji” şi „meşini”. Cele mai răspîndite erau “izmenele”, care vara serveau şi ca pantaloni, erau cusuţi din pînză de bumbac cu in, sau cînepă. Mai tîrziu ei se îmbrăcau ca lengerie de corp din pânză de bumbac.

Tipic pentru moldoveni erau „iţarii”, care se coseau din țesătură de lână cu bumbac şi aveau o lungime de 2 m, dar fiind şi înguşti se încreţeau pe picior de la gleznă până la genunchi. Se purtau vara şi iarna.

Pe timp de iarnă bărbaţii purtau „bernevici” cusuţi din ţesătură groasă de lînă, lucrată manual și îndesită la piuă, de culoare naturală albă, sură. Bernevici fără creţi, sau„cioareci”, se purtau în zile de lucru. Tot pentru iarnă se coseau „nădraji” cu clinuri, din lână groasă de culoare naturală. Păstorii purtau iarna pantaloni din blană de oaie, cu miţele înăuntru numiţi „meşini”.

Portul bărbătesc este completat cu haine care se îmbracă deasupra cămaşei şi anume pentru vară – „jaletcă” fără mâneci cusută din postav, iar pentru iarnă „cheptar” sau „boandă” din blană de oaie, frumos ornamentată prin aplicaţie. Când era mai frig, bărbaţii îmbrăcau „sumanul” – o haină lungă mai jos de genunchi făcută din „suman” – postav de casă de lînă de culoare naturală – sură, neagră, cafenie. Sumanul de sărbătoare şi pentru cavaleri se ornamenta cu şiret negru răsucit din fire de lînă aspră.

Pe timpuri reci, ploioase, pentru iarnă şi la drum îndelungat bărbaţii purtau „manta cu glugă”, „burca”, cusute din postav gros de casă „pănură, şiac” bătut la chiuă ca să fie ţesătură îndesită pentru a proteja corpul de frig. Ţăranii mai înstăriţi pentru iarnă aveau „cojoc” din blănuri de oaie de culoare albă, cafenie, neagră. Lungimea cojoacelor era diferită pînă la genunchi şi mai jos. În părţile de nord ale Moldovei şi Bucovinei se întîlneşte un fel de îmbrăcăminte de iarnă cusută dintr-o ţesătură groasă realizată cu miţe lungi înafară, numită „gubă”/„sarică” şi era îmbrăcată de păstori.

Bărbaţii purtau brâie ţesute din lână aspră, de o grosime potrivită. Brâiele bărbătești au o lungime de până la 3 m şi lăţime de 12-15 cm. La capăt brâiele au franjuri lungi pînă la 20 cm.

Brâul serveşte bărbatului nu numai ca element vestimentar, cu care se încinge deasupra cămaşei şi pantalonilor, dar are funcţie de protecţie a organelor interne, a şirii spinării atunci, cînd bărbaţii lucrează şi ridică greutăţi. Brâiele bărbăteşti sunt de câteva feluri în dependenţă de ţesătură şi decor.

La sudul Moldovei bărbaţii poartă brâie roşii ţesute în 4 iţe, late de 30-40 cm. și lungi de circa 3 – 3,5 m.. Puse în două, cu ele se înfăşoară de cîteva ori corpul. La nordul Moldovei întîlnim brâie cu dungi colorate pe lungime şi brâie „alese cu fusul” cu desene geometrice îmbinate din două culori: roşu cu negru, vişiniu cu verde ş.a.. Brâele bărbăteşti şi cele femeieşti sunt unica piesă textilă populară, la care desenul se formează din firele urzelii. Brâie din piele numite „chimire” cu multe detalii de metal, buzunare se confecţionau de meşteri speciali – „curelari”. Mai des le purtau păstorii şi ţăranii înstăriţi. Brâul ales şi cămaşa brodată erau acele atribute, care trebuia să le facă mireasa cadou de nuntă mirelui.

Pe cap bărbaţii purtau vara – pălării de fetru sau pălării împletite din paie, iar iarna – cuşme de formă ţuguiată, cusute din pielicică de miel “caracul” de culoare neagră sau brumărie (sură). Cavalerii împodobeau pălăria cu panglici de culoare închisă şi pene de păun.

Încălţămintea bărbaţilor – „opincile” se făceau manual din piele de porc sau de vită prelucrată în condiţii de casă. Opincile prezintă o bucată de piele mai mare decît talpa, care avea pe margine găuri prin care trecea o cureluşă de piele ce aduna această piele în jurul piciorului, dîndu-i formă de încălţăminte. Încreţiturile de la opinci formau un vîrf ascuţit (în nordul Moldovei), sau fără – în centrul Moldovei. Opincile se încălţau peste ciorapi de lînă sau obiele albe. Ele erau deobicei încălţămintea săracilor. Pentru zile de sărbătoare bărbaţii îşi făceau la comandă la cizmari cizme sau papuci din piele neagră. Din bijuterii, bărbaţii căsătoriţi purtau „verighete” de căsătorie și cruciulițe.

Batistele. O altă piesă auxiliară în costumul femeiesc şi bărbătesc al moldovenilor, îndeosebi a tinerilor a fost „batista de brîu”, care era un element decorativ şi totodată un detaliu, prin care, se putea comunica o anumită informaţie. Batista de brîu a cavalerilor numită şi „năfrămiţă” mai servea la jocul „Peliniţa”, când era aşternută pentru fata aleasă din Joc. Unii băieţi mai înstăriţi purtau la gît sub cămaşă o batistă subţire – „testemel”.

Batista fetelor frumos brodată şi croşetată, luată de la brîul fetei, semnaliza mesajul de simpatie faţă de ea. Batista dăruită de domnişoară unui băiat care pleca la armată sau învăţătură, era socotită drept talisman și purtată ca simbol al îndeplinirii promisiunilor rostite la despărţire. 

Pasările (Clasa AVES)

După mamifere, păsările reprezintă grupul cel mai evoluat dintre vertebrate care au capacitatea de a zbura, deși sunt reprezentanți ce trăiesc doar în mediul terestru. Ornitologia este ramura a zoologiei care studiază păsările din punct de vedere morfologic (descrierea aspectului exterior), anatomic (structura internă a organismului), fiziologic (funcțiile organelor interne), ecologic (relațiile stabilite de acestea cu mediul înconjurător), etologic (comportamentul).

In cursul evolutiei lor, pasarile s-au adaptat la medii de trai diferite. Unele s-au adaptat profund la mediul acvatic fiind inapte pentru zbor, altele putand fi bune zburatoare, desi nu excelente. Si in preajma apelor curgatoare si statatoare de pe intreg globul pamantesc, pe plaja nisipoasa a marilor si pe malul noroios al lacurilor, pe tarmurile acoperite cu prundis, nisip sau mal ale apelor curgatoare, prin smarcurile si tufisurile din apropierea apelor sau de pe campiile mlastinoase, isi cauta hrana si isi fac cuibul o multime de pasari de tarm. Padurile, stepa, muntii, deserturile sau campiile, sunt tot atatea medii in care pot fi intalnite pasarile, multe adaptandu-se chiar si mediului urban.

Astfel, deşi din punct de vedere anatomic păsările prezintă o organizare omogenă specifică, obiceiurile şi adaptările lor sunt foarte diferite, adecvate celor mai variate medii pe care le-au cucerit.

În functie de ecosistemele si habitatele pe care le populeaza, pasarile pot fi grupate
astfel:

-pasari acvatice
-pasari de mlastina
-pasari de stepa si desert
-pasari de padure si tufisuri
-pasari adaptate la viata aeriana
-pasari sinantrope (care se răspândesc spontan în teritoriile locuite, fiind favorizate de coexistența cu omul).

In ciuda asemanarilor date de specia din care fac parte, pasarile pot fi extrem de diferite. Astfel, cea mai mare pasare din lume, strutul african, cantareste 160 de kg si masoara peste 3 m inaltime. Cea mai mica pasare din lume, pasarea colibri sau "pasarea albina" este doar putin mai mare decit un bondar. Ea masoara doar 5,5 centimetri si cintareste numai 1,95 de grame.

Si in privinta inteligentei pasarile pot sa uimeasca. Astfel, cercetatorii au descoperit ca ciorile sunt capabile sa foloseasca unelte diferite (sfori atasate betelor, bete scurte atasate de bete mai lungi,etc) fapt care le transforma in cele mai inteligente pasari din lume.

Păsările sunt foarte mobile, modul lor de deplasare fiind foarte variat: ele zboară, înoată, se cațără pe substraturi verticale, aleargă, execută salturi și merg pe un substrat orizontal.

Zborul este caracteristic tuturor celor peste 9000 de specii de pasari, cu excepţia unor grupe ca manşoţii şi struţii şi a câtorva specii dintre carenate.

In acelasi timp, pasarile sunt adaptate la mers, alergat, sărit, scurmat, mers pe frunzele plutitoare, imobilizat prada etc.

O clasificare generala dupa modul de deplasare ar imparti pasarile in:

- pasari zburatoare

- pasari nezburatoare (ratitele)- strutii, emu, nandu;

- pasari inotatoare/scufundatoare(pinguinii)

Ca să zboare, păsările au făcut multe adaptări: forma corpului este aerodinamica, membrele anterioare au fost transformate în aripi, a fost redusă masa oaselor și numărul lor (păsările au între 11 și 20 de vertebre, în funcție de specie). A aparut carena, ce asigură o mișcare mai bună a aripilor. În urma adaptării, scheletul păsării a devenit atât de ușor, încât nu cântărește mai mult de 5% din corpul oricărei păsări. Acest schelet este destul de elastic, păsările putând să-și întoarcă capul la un unghi de până la 180 de grade. Capul are în partea anterioară ciocul acoperit de un înveliş cornos (ramfoteca), în care se deschid, de regulă, narinele. Păsările fosile aveau dinţi fixaţi pe maxilare; cele actuale sunt lipsite de dinţi.

Din cauza transformării membrelor anterioare în aripi, ciocul a înlocuit în bună parte funcţia “mâinii”, capul a căpătat o mobilitate foarte mare, iar gâtul s-a alungit.

Ca o consecinţă a adaptării la zbor, membrele anterioare s-au modificat mult, unele oase carpiene şi metacarpiene reducându-se ca număr sau sudându-se. Degetele s-au redus şi ele ca număr şi mărime, în afara celui de-al doilea, care s-a alungit foarte mult, pentru realizarea unei aripi cât mai adecvate îndeplinirii funcţiei zborului. În acelaşi scop, scheletul s-a dezvoltat mult, iar articulaţiile s-au sudat în bună parte. Oasele bazinului au suferit o mare alungire fuzionînd cu regiunea corespunzătoare a coloanei vertebrale, pentru a realiza rigiditatea necesară atât funcţiei zborului, cât şi poziţiei bipede caracteristică păsărilor. Picioarele sunt acoperite de nişte formaţiuni cornoase sub formă de solzi, ce amintesc originea reptiliană a păsărilor. Modul specific de viaţă al păsărilor a dus la dezvoltarea organelor de văz şi de auz, care au atins o deosebită perfecţiune.

Corpul lor este acoperit cu pene, fulgi și puf. Pana, cea mai caracteristica formatiune tegumentara a pasarilor, prezinta anumite diferentieri morfologice si functionale : se diferentiaza in pene de contur (care invelesc corpul), remige (pene tari ale aripilor, cu rol de zbor), rectrice (penele cozii), puf (cu rol izolant termic ) si pene specializate (pene ornamentale, vibrize etc.)

Sistemul respirator este adaptat specificului de viaţă a păsărilor, plămânii fiind astfel în strânsă legătură cu 9 saci aerieni și cu oasele pneumatice. Sacii aerieni sunt prelungiri membranoase ale bronhiilor, care pătrund printre diferitele organe interne sau chiar până în interiorul oaselor goale ale scheletului. Aceşti saci au o importanţă deosebită în efectuarea mecanică a schimbului de gaze, care se face sincronizat cu mişcările aripilor. Aerul inspirat cedează o parte din oxigen plămânilor, apoi trece în sacii aerieni; la expiraţie mai oxigenează încă o dată plămânii înainte de a fi evacuat - respiraţia dublă specifică păsărilor. Datorita sacilor aerieni puii sunt capabili să facă mişcările necesare perforării oului şi să eclozeze si tot ei micşorează greutatea corpului, permiţând un zbor mai uşor sau plutirea pe apă; totodată împiedică supraîncălzirea muşchilor în timpul zborului si amortizează şocul contactului cu apa la speciile care plonjează etc.

Păsările sunt animale homeoterme având temperatura corpului constantă şi ridicată. Acest lucru se datoreaza metabolismului care la păsări este foarte ridicat,  schimbul energetic făcându-se cu o mare intensitate. Datorită acestui fapt temperatura corpului este mult mai ridicată în comparaţie cu aceea a mamiferelor,  fiind în medie de 42°C, dar poate ajunge la unele specii până la 45°C.

Înmulţirea se face prin ouă,  din care după o perioadă de incubaţie, ies puii; aceştia pot părăsi cuibul de îndată ce au ieşit din ou şi s-au uscat sau rămân în cuib până la completa dezvoltare, când sunt în stare şi să zboare. Cu mici excepţii (ex. Cucul), toate păsările îşi clocesc singure ouăle. Grija pentru perpetuarea speciei se manifestă prin aptitudini diferite privind construcţia cuiburilor, clocirea ouălor, hrănirea, ocrotirea şi educarea puilor. Nevoia multor specii de a-şi delimita şi păzi o anumită suprafaţă de teren pentru instalarea cuibului şi creşterea puilor, a dus la elaborarea unui simţ teritorial specific, caracterizat inclusiv printr-o semnalizare optică şi acustică. Păsările practica jocuri nupţiale originale, caracterizate prin cântece şi comportamente caracteristice, de regulă variate şi complicate.  Penajul viu colorat, mai ales al masculilor  şi glasul ce poate ajunge la trilurile cele mai melodioase, specifice tot acestui sex, sunt tot consecinţa adaptarilor legate de perpetuarea speciei.

Deşi unele pasari sunt considerate dăunătoare pentru culturile agricole, din punct de vedere economic păsările deţin un rol important economic si ecologic.

Multe specii de păsări sunt vânate sau crescute pentru consum - carne, pene, dar şi pentru recreere.

De asemenea sunt considerate „gardieni de sănătate” deaorece consumă un număr mare de insecte şi rozătoare dăunătoare agriculturii. Din punct de vedere ecologic păsările, în special vulturii, joacă un rol esenţial în ceea ce priveşte circuitul nutrienţilor în natură fiind mari consumatori de materii moarte. Prezenta pasarilor de apa migratoare reprezinta si o atractie turistica in multe zone.

Cultura în Evul Mediu și Renaștere

Arhitectura medievală

 

Una dintre caracteristicile perioadei medievale este aceea că arta rămâne un instrument politic sau de afirmare a unor poziţii sau a unor pretenţii, fiind apanajul nobilimii şi a clerului. Doar spre sfârşitul perioadei burghezia de la oraș începe să comande opere de artă.

 

Arhitectul medieval respectă reguli precise (o biserică, de pildă, nu putea fi construită oricum, ci trebuia să respecte reguli clare de ordonare a spaţiului), dar are și libertatea de a găsi un echilibru între regulă şi inovaţie, transformând astfel activitatea sa constructivă într-un act de creaţie artistică.

Perioada Evului Mediu debutează în puncte temporale diferite în Europa iar stilurile arhitecturale  sunt amestecate și datorită faptului că în unele cazuri monumentele au avut o perioadă foarte lungă de realizare. (Exemplul clasic îl reprezintă catedralele, edificate uneori de-a lungul a câtorva secole.)

 

Stilul romanic reprezintă o formă de tranziţie între arta antică şi cea gotică. Dacă detaliile constructive sunt în bună măsură tributare limitelor tehnologice şi moştenirii antice, arta romanică introduce un discurs nou, axat pe transferul valorilor creştine prin intermediul pildelor biblice ilustrate. Pentru o populaţie mai degrabă fără ştiinţă de carte şi care trebuia să asculte liturghia în latină, această artă este cea care mediază mesajul Bisericii.

Arhitectura romanică are o istorie relativ scurtă, de doar câteva secole, apogeul fiind înregistrat în secolele X-XIII. În ultima sa perioadă, ea se suprapune cu arhitectura gotică. Denumire stilului vine de la preluarea unor elemente de stil din arta romană.

Ceea ce caracterizează acest stil arhitectonic sunt masivitatea construcţiilor în piatră şi utilizarea arcadei rotunde. Construcţiile sunt masive şi au adesea un plan dreptunghiular sau cu transept. Cupolele sunt realizate cu ajutorul unor nervuri care dau soliditate acestora, chiar dacă au o amploare mare. Trecând la elementele de detaliu, ceea ce pare a fi o trăsătură caracteristică este ornamentarea capitelurilor cu scene biblice sau, mai rar, cu scene din viaţa cotidiană. Uneori, aceste capiteluri sunt pictate, ceea ce sporeşte efectul vizual al detaliilor arhitecturale.

Stilul gotic - Arhitectura gotică rămâne, poate, cea mai spectaculoasă expresie a geniului constructiv medieval. O serie de inovaţii tehnice au contribuit la posibilitatea înălţării construcţiilor dincolo de proporţia stabilită de arhitecţii epocii romanice. Arhitectura gotică este caracterizată de construcţii înalte, cu bolţi ogivale cu nervuri şi cu contraforturi care susţin elevaţia zidurilor prin distribuirea greutăţii acestora pe o arie mai largă. Arcele ogivale cu nervuri mediane au permis, împreună cu tehnica de ancorare laterală a zidurilor cu ajutorul contraforturilor aeriene, ridicarea unor construcţii care au o cu totul altă proporţie între bază şi înălţime. Ceea ce este semnificativ este că faţada este mai amplă decât clădirea. Impresia de masivitate este dată de cele două turnuri care o flanchează şi o susţin. Intrarea este mai înaltă şi este dominată de rozasa realizată din vitralii. Vitraliile, atât cele din rozasă, cât şi cele din ferestrele laterale (înguste şi foarte înalte) contribuie la crearea unei lumini speciale în interior.

La nivelul construcţiilor civile, de notat este creşterea complexităţii fortificaţiilor, aşa cum o atestă o serie de castele din Franţa şi Anglia, dar şi înălţarea construcţiilor la mai mult de 2-3 etaje. La nivelul detaliilor, de menţionat sunt spirele şi o nouă distribuţie a elementelor sculpturale. Faţada continuă să fie ornamentată cu reprezentări sculpturale cu subiecte biblice, dar nu mai este singura zonă ornamentată. Interiorul este la fel de utilizat pentru reprezentări, dar acestea au acum o autonomie sporită, căci apar sub forma unor panouri care combină sculptura şi pictura.

 

Literatura în Evul Mediu

 

În Evul Mediu, numărul știutorilor de carte este foarte mic și se recrutează aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceștia știu să scrie, să citească, să vorbească în latină și dețin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva procente din totalul populației, ei reprezentând o foarte subțire elită intelectuală.

Majoritatea populației are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale. De aceea, este greșit a pune semnul egalității între neștiutor de carte și necultivat. Într-o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare și are un caracter public, mulți oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producții culturale. De exemplu, esențialul învățăturii creștine este transmis oral, prin predicile preoților și ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizați cu conținutul Bibliei fără a o fi citit ei înșiși vreodata. De asemenea, cântecele epice sau romanele cavalerești, ca și poezia curtenească au beneficiat în primul rand de o transmitere orala, care se adresa atât aristocrației cât și celor de rând, uniți cu toții prin neștiința de carte.

Literatura medievală este înteleasă ca o uniune a cel puțin două domenii: creștinism și eroism. Per ansamblu, cuprinde poemele eroice din mediile nobiliare, cărora li se și adresau, precum „Cântecul lui Roland” (Franța), Cântare Cidului, „Cântecul Nibelungilor” (Germania), sau „Cântecul despre oastea lui Igor” (Rusia). În aceste poeme eroice, virtuțile militare sunt puse în prim plan, ținându-se cont și de eticheta comportamentală. Cavalerii își iubeau curtea, apărau oamenii săraci și văduvele. În ceea ce privește creștinismul, iubirea dumnezeiască era primordială.

Alte opere fundamentale ale literaturii medievale ar fi cele doua cicluri, al „Cavalerilor Mesei Rotunde” sau al lui „Tristan şi Isolda”. Una dintre cele mai controversate legende este însă, „Povestea Graalului”.

Cel mai cunoscut poet european din Evul Mediu este Dante Alighieri(1265-1321), politician italian şi filosof. A scris „Viața nouă”, creație în versuri și în proză inspirată de iubirea pe care i-o purta lui Beatrice, tratate filosofice, politice și literare, cum ar fi „Ospățul”, „Monarhia”, însă una dintre cele mai reprezentative opere, atât pentru literatura medievală, cât și pentru cea antică, este „Divina comedie”, o capodoperă în trei părți, asa cum poetul le-a parcurs: „Infernul”, „Purgatoriul” și „Paradisul”.

Puținele cărți erau copiate manual în atelierele bisericești și îmbogățeau bibliotecile monahale.

 

Umanismul și Renașterea literară

 

Umanismul, baza ideologică a culturii renascentiste, a fost un model de educație și gândire care punea în valoare omul și demnitatea lui atât la nivel individual cât și la nivel social, urmărind un standard mai înalt de viață și o întelegere mai adâncă a realității în care trăiau oamenii. Idealul uman avea o cultură enciclopedică, era savant, diplomat, muzician, artist, cavaler și om de lume, în acelasi timp. Astfel că umanismul a modificat în mare măsură optica asupra educației omului- educația trebuia să întărească pornirile bune și să le corecteze pe cele rele, trebuia să dezvolte deprinderi etice, să formeze atât buni cetateni pentru oraș, cât și oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerințelor economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare și nu în ultimul rând trebuia să consacre ideea că trebuie să se învețe toată viața. Figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais si multi alții au propus o educație bazată pe stimularea curiozității și pe încredere în capacitatea de a rezolva diferite probleme. Învățământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat și în afara universităților, care erau dominate de Biserică.

Renaşterea a fost definită ca perioada schimbărilor culturale din secolele al XV –lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei, fiind o perioadă de înflorire a artelor, manifestându-se și o nouă viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii. Preocuparea pentru om, orientarea spre viața reală și prețuirea creațiilor literare și artistice ale antichității greco-romane, ca model pentru noua cultură, sunt principalele trasaturi caracteristice ale umanismului Renașterii.

 

Literatura Renaşterii a reflectat fidel aspirațiile, sentimentele și gusturile unei societăți care se îndrepta tot mai mult spre modernitate și a pus bazele creaţiei literare europene moderne.  Un factor declanșator l-a constituit descoperirea tiparului în jurul anului 1440 de către  Johannes Guttenberg, lucru ce a permis difuzarea cărților tipărite pe întreg cuprinsul Europei și a facut posibilă apariția primelor biblioteci mari care conțineau datorită interesului manifestat de umaniști și lucrări provenite din alte spații culturale și spirituale.

Marii scriitori renascentiști au realizat opere epice, în proză sau lirice,dupa modelele antice dar are loc o diversificare extraordinară în cadrul acestor genuri literare. Foarte important este caracterul complex pe care-l păstrează personalitatea și creația acestor scriitori de tranziție, întrucât perioada renascentistă reprezintă o epocă de tranziție între cea medievală și cea modernă.

Traducerea scrierilor religioase  în limba vorbita va ușura accesul oamenilor obișnuiți la cuvântul tipărit, ceea ce a dus la apariția limbilor literare și la îmbogățirea vocabularului acestora. O grijă deosebită a fost acordată formei și stilurilor adoptate.

Un umanist respectat și admirat,  ilustru erudit umanist și primul mare poet modern care abandonează abstracțiile mistice, introducând în poezia sa realitatea umană, fizica și morala, este Francesco Petrarca (1304-1374)- întemeietorul filologiei clasice. În numeroase poezii cântă iubirea ce o poartă pentru Laura , însă nu o transformă precum ceilalți într-un simbol al virtuții, ci o simte precum o forță copleșitoare. În felul acesta consolidează lirica erotică și promovează individualismul. Foarte pasionat de cultura antică, el strânge numeroase manuscrise pe care le publică, reușind să cunoască ca nimeni altul Antichitatea.

 

Giovanni Boccaccio (1313-1375) - fondatorul prozei renascentiste, este un erudit cunoscator al literaturii clasice, un umanist renumit, care utilizează motive, teme și subiecte preluate din moștenirea literară medievală, adaptându-le concepțiilor, tendințelor actuale ale epocii sale. După câteva romane cu trăsături alegorice și mitologice, nesemnificative, Boccaccio scrie capodopera sa Decameronul - oglinda vieții italiene din epoca autorului. Cele 100 de povestiri ale Decameronului, ridiculizează toate defectele și viciile contemporane, lumea sa fiind populată de preoți, călugări, țărani, meșteșugari, negustori, alături de personaje feminine din mediile respective. Coluccio Salutati (1331-1406) - operele sale tratează viața laică și religioasă, destinul sau rolul educativ-formativ pe care îl au doctrinele morale.

Leonardo Bruni (1370-1444), este primul istoric dintre marii umaniști- el era convins că scopul unei educații umaniste este formarea unui om complet și unui caracter integru.

În Franta umanismul ia un caracter eminamente filologic, umaniști de excepție fiind Guillame Fichet (1433-1480), rectorul Universității din Paris care a instalat chiar în incinta Sorbonei, primul atelier de tipografie, tipărind pentru uzul studenților, lucrări de retorică și modele de stil epistolar, Jacques Lefevre d'Etaples (1450-1537), Guillaume Bude (1467-1540) care a impus studiul limbii grecești și cultura umanistă în general, în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze, Jacques Amyot (1513-1593) -a tradus 7 carti din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis si Chloe scrise de Longos, Theagene și Halicrea de Heliodor, și în special viețile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un succes excepțional.

Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă marea contribuție a Angliei la gândirea politica și socială a umanismului european. Proza sa în limba engleză este plină de pasaje umoristice, de expresii populare și de întoarcerea bruscă a situațiilor.

Personalitatea emblematică a curentului umanist, unanim recunoscut ca atare în întreaga Europa a fost Erasmus din Roterdam (1466-1536).

 

Renașterea artistică

 

Arhitectura- se orientează mai ales spre construcții cu caracter laic (palate, primării etc.), opus arhitecturii gotice, preferând construcțiile echilibrate, la care pot fi sesizate în mod clar atât structura cât și echilibrul lor. Zidurile au forma simplă, iar liniile verticale și orizontale ale fațadelor subliniază scheletul construcției, care capătă în ansamblu o formă geometrică bine conturată. Construirea catedralei orașului Florența i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455), primul mare sculptor renascentist, multe ocazii de a-și demonstra talentul.

 

Sculptura se desprinde de arhitectură și devine o artă independentă, care glorifică în creațiile sale omul liber și cutezător. Un număr mare de artiști renumiți au învățat arta sculpturii în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, printre care și Donatello (1386-1466). Opera  lui, plină de viață, cu multe trăsături clasice, include și celebra sculptură din bronz David, creată în anul 1430. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni mari, reprezentând un nud în arta europeană de după antichitate. A fost probabil, primul nud în picioare realizat după căderea Imperiului Roman.

 

În pictură- compozițiile devin clare și respectă proporționalitatea între goluri și plinuri. Perfecționarea tehnicii în ulei deschide artiștilor posibilități nelimitate de a reda idealurile umane ale epocii. În locul figurilor solemne, îmbrăcate în draperii grele, care ascund corpul, în locul compozițiilor supraîncărcate, specifice picturii medievale, se afirmă acum preocuparea pentru redarea unui om armonios, real și încadrat în timp și spațiu. Se descoperă perspectiva liniară, desenul anatomic și portretul.

Cel mai mare pictor, reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 -1510). Cele mai cunoscute lucrări ale lui Sandro Botticelli, Primavera și Nasterea Zeitei Venus  sunt lucrări reprezentative pentru un alt ideal al Renașterii - pasiunea pentru mitologia clasică și ideile filosofice mistice.

Capodopere, cum ar fi Capela Sixtina și splendida biserică Sfântul Petru, cea mai mare biserică din lumea creștină occidentală sunt exemple ale stilului renascentist.

Genii supreme -Tot în perioada Renașterii a apărut și convingerea că artistul este o persoană deosebită. Mari artiști, erau considerați Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti sau Rafael. Leonardo da Vinci (1452 - 1520), o personalitate ciudată, multi - talentat, a lăsat posterității doar câteva picturi. Cu toate acestea, Madona printre stânci și Mona Lisa sunt reprezentări superbe ale idealului clasic - asemănător cu viața, dar totuși misterios. Ca și Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) era florentin. El era un sculptor și pictor de geniu și a petrecut patru ani din viață pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând cu Creația. Rafael (1483 - 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevarate capodopere ale serenității și armoniei chiar și atunci când reprezenta acțiuni pline de vigoare. Picturile sale care o ilustrează pe Madona, umană și grațioasă, dar totuși pură și idealizată, au pus temelia unui nou stil în pictura, stil care a durat secole întregi.

 

Renașterea în muzica reprezintă o reînviere a vechilor valori.  Muzica și compoziția au prins o noua vitalitate încântătoare. A fi capabil să cânți bine vocal și la un instrument era un lucru esențial iar nobilii angajau muzicieni ca să-și învețe copiii să cânte. Se poate remarca și dezvoltarea multor instrumente noi, cele mai populare fiind acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fără o mare îndemânare. Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei. Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul și cornul. Muzicienii compuneau și un gen nou și simplu de muzică pe care muzicienii amatori îl puteau executa fără a avea prea multă iscusință. Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură ascendentă care a dus la o creștere în publicarea muzicii, făcând muzica mult mai accesibilă publicului în general și implicit la o creștere a audienței.

A apărut astfel muzica de cameră, creată pentru a fi prezentată în fața unui auditoriu mic.Convinși că cel mai bun mod de a mișca auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii și poeziei, umaniștii au dezvoltat două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerință: șansoneta franțuzească și madrigalul italian.

 

Bibliografie

Istoria Artei și a Arhitecturii - Program postuniversitar, Ministerul Educației și Cercetării - 2005

Perspective contemporane asupra lumii medievale -Centrul de studii medievale și premoderne -Universitatea din Pitești

Renașterea umanismul și dialogul artelor - Zoe Dumitrescu – Bușulenga

Internet: articole despre Umanism și Renaștere, Istoria-artei.blogspot.com, istoriiregasite.wordpress.com.

Ieri am luat un 8...

.........unul dintre motive a fost ca am copiat de pe acest blog.
Sa ma supar sau sa ma bucur ca dl. profesor mi-a citit blogul?

;-)

Arhitectura sec XX

La inceputul secolului XX, arhitectii au lasat de-o parte stilurile traditionale si s-au straduit sa dea nastere unor tipuri de constructii practice si potrivite exigentelor societatii moderne. Revolutionarii arhitecturii s-au axat pe formarea constructiilor simple, practice, cu ajutorul tehnologiei noi, dezvoltate. După Primul Război Mondial, în Occident s-au dezvoltat doua stiluri de arhitectură modernă foarte diferite.

Stilul Art Nouveau avea linii și forme unduitoare, bazate pe formele naturale, caracterizat prin prezența motivelor floral-vegetale stilizate. Arhitecții acestei perioade considerau că forma ar trebui să urmeze funcția, elementul decorativ ar trebui să provină din structură, iar frumusețea să ia naștere în urma concordanței dintre formă și funcție.

Mișcarea a suferit numeroase modificări stilistice, de la structurile organice, create de  Antoni Gaudi, la imaginea rectilinie a lui Charles Rennie Mackintosh.

În contrast, alți arhitecți au început să proiecteze clădirile într-un stil mai funcțional și modern, folosind oțel, sticlă și beton armat, cu forme liniare, simple. Stilul a fost denumit "Internațional" iar scolile create de Le Corbusier, Groppius, Mies van der Rohe si de Frank Lloyd Wright, influențat de Bauhaus au promovat stiluri inconfundabile.

Constructii in piatra

 Piatra are două fete arhitecturale: în arhitectura monumentală, exprimă bunăstare, fortă, permanentă; în arhitectura domestică se prezintă ca un material modest, sincer, natural. La începutul secolului 20, arhitectura monumentală din piatră se asociază cu decoratii si fatade bogat ornamentate. Pentru Miscarea Modernă insa, eliminarea decoratiilor inutile devine un principiu fundamental iar fatadele de piatră bogat ornamentate ale arhitecturii monumentale traditionale au reprezentat o tintă evidentă. Totusi, folosirea pietrei în pereti portanti sau placaje de fatadă a fost în general acceptată, în contextul unei sintaxe moderniste. Dezvoltarea scheletului din otel si beton a înlocuit treptat peretii portanti din piatră la clădirile de dimensiuni mari. In contextul arhitecturii moderniste, pietrei i-a fost rezervat rolul de placaj, fără decoratii suplimentare, efectele estetice limitându-se la culoare si textură.

I s-a spus „vizionarul”…

 Antoni Gaudi y Cornet a fost, fără îndoială, cel mai original arhitect şi decorator de la începutul secolului al XX-lea, în epoca revoluţionară pe care francezii o numesc Art Nouveau, germanii Jugendstil şi spaniolii „modernistă”.

Născut în 1852, Gaudi şi-a legat numele şi opera de un oraş, Barcelona. Acolo, lucrările sale, casele Mila, Batllo şi Vicentz, Parcul Guell şi mai ales uluitoarea Catedrală Sagrada Familia, uimesc şi astăzi milioanele de turişti veniţi din toată lumea.

Gaudi a fost influenţat de arhitectura hispano maură, aşa-numitul stil „mudejar”, de gotic, şi în final, de baroc. Toate aceste stiluri se topesc şi se contopesc aproape la propriu în lucrările lui, creând o sinteză absolut originală şi inconfundabilă. Gaudi stârneşte admiraţie, stârneşte curiozitate, şochează de cele mai multe ori, dar rămâne unic. Arta lui Gaudi a fost comparată, în bătaie de joc, cu cea a cofetarilor şi patiserilor. El a fost însă nu doar un inovator şi un original al stilului numit generic Art Nouveau, ci şi un precursor al supra-realismului.