Arhitectura
medievală
Una dintre caracteristicile perioadei medievale este aceea că arta
rămâne un instrument politic sau de afirmare a unor poziţii sau a unor
pretenţii, fiind apanajul nobilimii şi a clerului. Doar spre sfârşitul
perioadei burghezia de la oraș începe să comande opere de artă.
Arhitectul medieval respectă reguli precise (o biserică, de pildă, nu putea
fi construită oricum, ci trebuia să respecte reguli clare de ordonare a
spaţiului), dar are și libertatea de a găsi un echilibru între regulă şi
inovaţie, transformând astfel activitatea sa constructivă într-un act de
creaţie artistică.
Perioada Evului Mediu debutează în puncte temporale diferite în Europa
iar stilurile arhitecturale sunt amestecate
și datorită faptului că în unele cazuri monumentele au avut o perioadă foarte
lungă de realizare. (Exemplul clasic îl reprezintă catedralele, edificate
uneori de-a lungul a câtorva secole.)
Stilul romanic
reprezintă o formă de tranziţie între arta antică şi cea gotică. Dacă detaliile
constructive sunt în bună măsură tributare limitelor tehnologice şi moştenirii
antice, arta romanică introduce un discurs nou, axat pe transferul valorilor
creştine prin intermediul pildelor biblice ilustrate. Pentru o populaţie mai
degrabă fără ştiinţă de carte şi care trebuia să asculte liturghia în latină,
această artă este cea care mediază mesajul Bisericii.
Arhitectura romanică are o istorie relativ scurtă, de doar câteva
secole, apogeul fiind înregistrat în secolele X-XIII. În ultima sa perioadă, ea
se suprapune cu arhitectura gotică. Denumire stilului vine de la preluarea unor
elemente de stil din arta romană.
Ceea ce caracterizează acest stil arhitectonic sunt masivitatea construcţiilor
în piatră şi utilizarea arcadei rotunde. Construcţiile sunt masive şi au adesea
un plan dreptunghiular sau cu transept. Cupolele sunt realizate cu ajutorul
unor nervuri care dau soliditate acestora, chiar dacă au o amploare mare.
Trecând la elementele de detaliu, ceea ce pare a fi o trăsătură caracteristică
este ornamentarea capitelurilor cu scene biblice sau, mai rar, cu scene din
viaţa cotidiană. Uneori, aceste capiteluri sunt pictate, ceea ce sporeşte
efectul vizual al detaliilor arhitecturale.
Stilul gotic - Arhitectura
gotică rămâne, poate, cea mai spectaculoasă expresie a geniului constructiv
medieval. O serie de inovaţii tehnice au contribuit la posibilitatea înălţării
construcţiilor dincolo de proporţia stabilită de arhitecţii epocii romanice. Arhitectura
gotică este caracterizată de construcţii înalte, cu bolţi ogivale cu nervuri şi
cu contraforturi care susţin elevaţia zidurilor prin distribuirea greutăţii acestora
pe o arie mai largă. Arcele ogivale cu nervuri mediane au permis, împreună cu
tehnica de ancorare laterală a zidurilor cu ajutorul contraforturilor aeriene,
ridicarea unor construcţii care au o cu totul altă proporţie între bază şi
înălţime. Ceea ce este semnificativ este că faţada este mai amplă decât
clădirea. Impresia de masivitate este dată de cele două turnuri care o flanchează
şi o susţin. Intrarea este mai înaltă şi este dominată de rozasa realizată din
vitralii. Vitraliile, atât cele din rozasă, cât şi cele din ferestrele laterale
(înguste şi foarte înalte) contribuie la crearea unei lumini speciale în
interior.
La nivelul construcţiilor civile, de notat este creşterea complexităţii
fortificaţiilor, aşa cum o atestă o serie de castele din Franţa şi Anglia, dar
şi înălţarea construcţiilor la mai mult de 2-3 etaje. La nivelul detaliilor, de
menţionat sunt spirele şi o nouă distribuţie a elementelor sculpturale. Faţada
continuă să fie ornamentată cu reprezentări sculpturale cu subiecte biblice,
dar nu mai este singura zonă ornamentată. Interiorul este la fel de utilizat
pentru reprezentări, dar acestea au acum o autonomie sporită, căci apar sub
forma unor panouri care combină sculptura şi pictura.
Literatura în Evul Mediu
În Evul Mediu,
numărul știutorilor de carte este foarte mic și se recrutează aproape exclusiv
din rândul clericilor. Aceștia știu să scrie, să citească, să vorbească în
latină și dețin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin
secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva
procente din totalul populației, ei reprezentând o foarte subțire elită
intelectuală.
Majoritatea
populației are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale. De aceea,
este greșit a pune semnul egalității între neștiutor de carte și necultivat. Într-o
lume în care lectura se face prioritar cu voce tare și are un caracter public, mulți
oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producții culturale.
De exemplu, esențialul învățăturii creștine este transmis oral, prin predicile
preoților și ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie
foarte bine familiarizați cu conținutul Bibliei fără a o fi citit ei înșiși
vreodata. De asemenea, cântecele epice sau romanele cavalerești, ca și poezia
curtenească au beneficiat în primul rand de o transmitere orala, care se adresa
atât aristocrației cât și celor de rând, uniți cu toții prin neștiința de
carte.
Literatura medievală este înteleasă
ca o uniune a cel puțin două domenii: creștinism și eroism. Per ansamblu,
cuprinde poemele eroice din mediile nobiliare, cărora li se și adresau, precum
„Cântecul lui Roland” (Franța), Cântare
Cidului, „Cântecul Nibelungilor” (Germania), sau „Cântecul despre oastea lui
Igor” (Rusia). În aceste poeme eroice, virtuțile militare sunt puse în prim
plan, ținându-se cont și de eticheta comportamentală. Cavalerii își iubeau
curtea, apărau oamenii săraci și văduvele. În ceea ce privește creștinismul,
iubirea dumnezeiască era primordială.
Alte
opere fundamentale ale literaturii medievale ar fi cele doua cicluri, al
„Cavalerilor Mesei Rotunde” sau al lui „Tristan şi Isolda”. Una dintre cele mai
controversate legende este însă, „Povestea Graalului”.
Cel mai cunoscut poet european din
Evul Mediu este Dante Alighieri(1265-1321), politician italian şi filosof. A
scris „Viața nouă”, creație în versuri și în proză inspirată de iubirea pe care
i-o purta lui Beatrice, tratate filosofice, politice și literare, cum ar fi
„Ospățul”, „Monarhia”, însă una dintre cele mai reprezentative opere, atât
pentru literatura medievală, cât și pentru cea antică, este „Divina comedie”, o
capodoperă în trei părți, asa cum poetul le-a parcurs: „Infernul”,
„Purgatoriul” și „Paradisul”.
Puținele cărți erau copiate manual în atelierele bisericești și îmbogățeau
bibliotecile monahale.
Umanismul și Renașterea literară
Umanismul, baza ideologică a
culturii renascentiste, a fost un model de educație și
gândire care punea în valoare omul și demnitatea lui atât la nivel individual
cât și la nivel social, urmărind un standard mai înalt de viață și o întelegere
mai adâncă a realității în care trăiau oamenii. Idealul uman avea o cultură
enciclopedică, era savant, diplomat, muzician, artist, cavaler și om de lume,
în acelasi timp. Astfel că umanismul a modificat în mare măsură optica asupra
educației omului- educația trebuia să întărească pornirile bune și să le
corecteze pe cele rele, trebuia să dezvolte deprinderi etice, să formeze atât
buni cetateni pentru oraș, cât și oameni întreprinzători, capabili să răspundă
cerințelor economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare și nu în ultimul rând trebuia să consacre ideea că
trebuie să se învețe toată viața. Figuri marcante ale
umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais si
multi alții au propus o educație bazată pe stimularea curiozității și pe
încredere în capacitatea de a rezolva diferite probleme. Învățământul umanist era la
început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat și în afara universităților, care erau
dominate de Biserică.
Renaşterea a fost definită ca perioada schimbărilor culturale din
secolele al XV –lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final,
cea mai mare parte a Europei, fiind o perioadă de înflorire a artelor,
manifestându-se și o nouă viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în
viaţa societăţii. Preocuparea
pentru om, orientarea spre viața reală și prețuirea creațiilor literare și
artistice ale antichității greco-romane, ca model pentru noua cultură, sunt
principalele trasaturi caracteristice ale umanismului Renașterii.
Literatura
Renaşterii a reflectat fidel aspirațiile, sentimentele și gusturile unei
societăți care se îndrepta tot mai mult spre modernitate și a pus bazele
creaţiei literare europene moderne. Un
factor declanșator l-a constituit descoperirea tiparului în jurul anului 1440
de către Johannes Guttenberg, lucru ce a
permis difuzarea cărților tipărite pe întreg cuprinsul Europei și a facut
posibilă apariția primelor biblioteci mari care conțineau datorită interesului
manifestat de umaniști și lucrări provenite din alte spații culturale și
spirituale.
Marii scriitori renascentiști au realizat opere
epice, în proză sau lirice,dupa modelele antice dar are loc o diversificare
extraordinară în cadrul acestor genuri literare. Foarte important este
caracterul complex pe care-l păstrează personalitatea și creația acestor
scriitori de tranziție, întrucât perioada renascentistă reprezintă o epocă de
tranziție între cea medievală și cea modernă.
Traducerea scrierilor religioase în limba vorbita va ușura accesul oamenilor
obișnuiți la cuvântul tipărit, ceea ce a dus la apariția limbilor literare și
la îmbogățirea vocabularului acestora. O grijă deosebită a fost acordată formei
și stilurilor adoptate.
Un
umanist respectat și admirat, ilustru
erudit umanist și primul mare poet modern care abandonează abstracțiile
mistice, introducând în poezia sa realitatea umană, fizica și morala, este Francesco Petrarca (1304-1374)-
întemeietorul filologiei clasice. În numeroase poezii cântă iubirea ce o poartă
pentru Laura ,
însă nu o transformă precum ceilalți într-un simbol al virtuții, ci o simte
precum o forță copleșitoare. În felul acesta consolidează lirica erotică și
promovează individualismul. Foarte pasionat de cultura antică, el strânge
numeroase manuscrise pe care le publică, reușind să cunoască ca nimeni altul
Antichitatea.
Giovanni Boccaccio (1313-1375) - fondatorul prozei
renascentiste, este un erudit cunoscator al literaturii clasice, un umanist
renumit, care utilizează motive, teme și subiecte preluate din moștenirea
literară medievală, adaptându-le concepțiilor, tendințelor actuale ale epocii
sale. După câteva romane cu trăsături alegorice și mitologice, nesemnificative,
Boccaccio scrie capodopera sa Decameronul - oglinda vieții italiene din epoca
autorului. Cele 100 de povestiri ale Decameronului, ridiculizează toate
defectele și viciile contemporane, lumea sa fiind populată de preoți, călugări,
țărani, meșteșugari, negustori, alături de personaje feminine din mediile
respective. Coluccio Salutati (1331-1406)
- operele sale tratează viața laică și religioasă, destinul sau rolul
educativ-formativ pe care îl au doctrinele morale.
Leonardo Bruni (1370-1444),
este primul istoric dintre marii umaniști- el era convins că scopul unei educații
umaniste este formarea unui om complet și unui caracter integru.
În Franta umanismul ia un caracter eminamente
filologic, umaniști de excepție fiind Guillame Fichet (1433-1480), rectorul
Universității din Paris care a instalat chiar în incinta Sorbonei, primul
atelier de tipografie, tipărind pentru uzul studenților, lucrări de retorică și
modele de stil epistolar, Jacques Lefevre d'Etaples (1450-1537), Guillaume
Bude (1467-1540) care a impus studiul limbii grecești și cultura umanistă
în general, în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze, Jacques
Amyot (1513-1593) -a tradus 7 carti din Biblioteca istorică a lui Diodor
din Sicilia, romanele Dafnis si Chloe scrise de Longos, Theagene și Halicrea de
Heliodor, și în special viețile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de
un succes excepțional.
Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas
Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă marea contribuție a Angliei la
gândirea politica și socială a umanismului european. Proza sa în limba engleză
este plină de pasaje umoristice, de expresii populare și de întoarcerea bruscă
a situațiilor.
Personalitatea emblematică a curentului umanist,
unanim recunoscut ca atare în întreaga Europa a fost Erasmus din Roterdam
(1466-1536).
Renașterea
artistică
Arhitectura- se orientează mai ales spre construcții cu caracter laic
(palate, primării etc.), opus arhitecturii gotice, preferând construcțiile
echilibrate, la care pot fi sesizate în mod clar atât structura cât și
echilibrul lor. Zidurile au forma simplă, iar liniile verticale și orizontale
ale fațadelor subliniază scheletul construcției, care capătă în ansamblu o formă
geometrică bine conturată. Construirea catedralei orașului Florența i-a oferit
lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455), primul mare sculptor renascentist, multe
ocazii de a-și demonstra talentul.
Sculptura
se desprinde de arhitectură și devine o artă independentă, care glorifică în
creațiile sale omul liber și cutezător. Un număr mare de artiști renumiți au învățat
arta sculpturii în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, printre care și Donatello (1386-1466).
Opera lui,
plină de viață, cu multe trăsături clasice, include și celebra sculptură din
bronz David, creată în anul 1430. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni
mari, reprezentând un nud în arta europeană de după antichitate. A fost
probabil, primul nud în picioare realizat după căderea Imperiului Roman.
În pictură- compozițiile
devin clare și respectă proporționalitatea între goluri și plinuri. Perfecționarea
tehnicii în ulei deschide artiștilor posibilități nelimitate de a reda
idealurile umane ale epocii. În locul figurilor solemne, îmbrăcate în draperii
grele, care ascund corpul, în locul compozițiilor supraîncărcate, specifice
picturii medievale, se afirmă acum preocuparea pentru redarea unui om armonios,
real și încadrat în timp și spațiu. Se descoperă perspectiva liniară, desenul anatomic și portretul.
Cel mai mare pictor,
reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 -1510). Cele mai
cunoscute lucrări ale lui Sandro Botticelli, Primavera și Nasterea Zeitei Venus sunt lucrări
reprezentative pentru un alt ideal al Renașterii - pasiunea pentru mitologia
clasică și ideile filosofice mistice.
Capodopere, cum ar fi
Capela Sixtina și splendida biserică Sfântul Petru, cea mai mare biserică din
lumea creștină occidentală sunt exemple ale stilului renascentist.
Genii supreme -Tot
în perioada Renașterii a apărut și convingerea că artistul este o persoană
deosebită. Mari artiști, erau considerați Leonardo da Vinci, Michelangelo
Buonarotti sau Rafael. Leonardo da Vinci (1452 - 1520), o personalitate ciudată,
multi - talentat, a lăsat posterității doar câteva picturi. Cu toate acestea, Madona printre stânci și Mona Lisa sunt reprezentări superbe ale
idealului clasic - asemănător cu viața, dar totuși misterios. Ca și Leonardo,
Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) era florentin. El era un sculptor și
pictor de geniu și a petrecut patru ani din viață pictând tavanul Capelei
Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând cu Creația. Rafael
(1483 - 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevarate capodopere
ale serenității și armoniei chiar și atunci când reprezenta acțiuni pline de
vigoare. Picturile sale care o ilustrează pe Madona, umană și grațioasă, dar
totuși pură și idealizată, au pus temelia unui nou stil în pictura, stil care a
durat secole întregi.
Renașterea în muzica reprezintă
o reînviere a vechilor valori. Muzica și
compoziția au prins o noua vitalitate încântătoare. A fi capabil să cânți bine
vocal și la un instrument era un lucru esențial iar nobilii angajau muzicieni
ca să-și învețe copiii să cânte. Se poate remarca și dezvoltarea multor
instrumente noi, cele mai populare fiind acelea care au putut fi folosite de
muzicieni amatori fără o mare îndemânare. Instrumentele cu corzi au fost
preferate, în special cele din familia violei. Alte instrumente preferate erau
fluierul, flautul și cornul. Muzicienii compuneau și un gen nou și simplu de
muzică pe care muzicienii amatori îl puteau executa fără a avea prea multă
iscusință. Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură
ascendentă care a dus la o creștere în publicarea muzicii, făcând muzica mult
mai accesibilă publicului în general și implicit la o creștere a audienței.
A apărut astfel muzica de cameră, creată pentru a fi
prezentată în fața unui auditoriu mic.Convinși că cel mai bun mod de a mișca
auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii și poeziei, umaniștii au dezvoltat
două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerință: șansoneta franțuzească
și madrigalul italian.
Bibliografie
Istoria Artei și a Arhitecturii - Program postuniversitar, Ministerul Educației
și Cercetării - 2005
Perspective
contemporane asupra lumii medievale -Centrul
de studii medievale și premoderne -Universitatea din Pitești
Renașterea
umanismul și dialogul artelor - Zoe Dumitrescu – Bușulenga