Cultura în Evul Mediu și Renaștere

Arhitectura medievală

 

Una dintre caracteristicile perioadei medievale este aceea că arta rămâne un instrument politic sau de afirmare a unor poziţii sau a unor pretenţii, fiind apanajul nobilimii şi a clerului. Doar spre sfârşitul perioadei burghezia de la oraș începe să comande opere de artă.

 

Arhitectul medieval respectă reguli precise (o biserică, de pildă, nu putea fi construită oricum, ci trebuia să respecte reguli clare de ordonare a spaţiului), dar are și libertatea de a găsi un echilibru între regulă şi inovaţie, transformând astfel activitatea sa constructivă într-un act de creaţie artistică.

Perioada Evului Mediu debutează în puncte temporale diferite în Europa iar stilurile arhitecturale  sunt amestecate și datorită faptului că în unele cazuri monumentele au avut o perioadă foarte lungă de realizare. (Exemplul clasic îl reprezintă catedralele, edificate uneori de-a lungul a câtorva secole.)

 

Stilul romanic reprezintă o formă de tranziţie între arta antică şi cea gotică. Dacă detaliile constructive sunt în bună măsură tributare limitelor tehnologice şi moştenirii antice, arta romanică introduce un discurs nou, axat pe transferul valorilor creştine prin intermediul pildelor biblice ilustrate. Pentru o populaţie mai degrabă fără ştiinţă de carte şi care trebuia să asculte liturghia în latină, această artă este cea care mediază mesajul Bisericii.

Arhitectura romanică are o istorie relativ scurtă, de doar câteva secole, apogeul fiind înregistrat în secolele X-XIII. În ultima sa perioadă, ea se suprapune cu arhitectura gotică. Denumire stilului vine de la preluarea unor elemente de stil din arta romană.

Ceea ce caracterizează acest stil arhitectonic sunt masivitatea construcţiilor în piatră şi utilizarea arcadei rotunde. Construcţiile sunt masive şi au adesea un plan dreptunghiular sau cu transept. Cupolele sunt realizate cu ajutorul unor nervuri care dau soliditate acestora, chiar dacă au o amploare mare. Trecând la elementele de detaliu, ceea ce pare a fi o trăsătură caracteristică este ornamentarea capitelurilor cu scene biblice sau, mai rar, cu scene din viaţa cotidiană. Uneori, aceste capiteluri sunt pictate, ceea ce sporeşte efectul vizual al detaliilor arhitecturale.

Stilul gotic - Arhitectura gotică rămâne, poate, cea mai spectaculoasă expresie a geniului constructiv medieval. O serie de inovaţii tehnice au contribuit la posibilitatea înălţării construcţiilor dincolo de proporţia stabilită de arhitecţii epocii romanice. Arhitectura gotică este caracterizată de construcţii înalte, cu bolţi ogivale cu nervuri şi cu contraforturi care susţin elevaţia zidurilor prin distribuirea greutăţii acestora pe o arie mai largă. Arcele ogivale cu nervuri mediane au permis, împreună cu tehnica de ancorare laterală a zidurilor cu ajutorul contraforturilor aeriene, ridicarea unor construcţii care au o cu totul altă proporţie între bază şi înălţime. Ceea ce este semnificativ este că faţada este mai amplă decât clădirea. Impresia de masivitate este dată de cele două turnuri care o flanchează şi o susţin. Intrarea este mai înaltă şi este dominată de rozasa realizată din vitralii. Vitraliile, atât cele din rozasă, cât şi cele din ferestrele laterale (înguste şi foarte înalte) contribuie la crearea unei lumini speciale în interior.

La nivelul construcţiilor civile, de notat este creşterea complexităţii fortificaţiilor, aşa cum o atestă o serie de castele din Franţa şi Anglia, dar şi înălţarea construcţiilor la mai mult de 2-3 etaje. La nivelul detaliilor, de menţionat sunt spirele şi o nouă distribuţie a elementelor sculpturale. Faţada continuă să fie ornamentată cu reprezentări sculpturale cu subiecte biblice, dar nu mai este singura zonă ornamentată. Interiorul este la fel de utilizat pentru reprezentări, dar acestea au acum o autonomie sporită, căci apar sub forma unor panouri care combină sculptura şi pictura.

 

Literatura în Evul Mediu

 

În Evul Mediu, numărul știutorilor de carte este foarte mic și se recrutează aproape exclusiv din rândul clericilor. Aceștia știu să scrie, să citească, să vorbească în latină și dețin prin aceasta monopolul asupra culturii scrise, care până prin secolul XII are un caracter savant. Numărul lor este foarte mic, câteva procente din totalul populației, ei reprezentând o foarte subțire elită intelectuală.

Majoritatea populației are acces la cultură prin intermediul transmiterii orale. De aceea, este greșit a pune semnul egalității între neștiutor de carte și necultivat. Într-o lume în care lectura se face prioritar cu voce tare și are un caracter public, mulți oameni iau contact prin intermediul altora cu o serie de producții culturale. De exemplu, esențialul învățăturii creștine este transmis oral, prin predicile preoților și ale călugărilor, ceea ce îngăduie oamenilor medievali să fie foarte bine familiarizați cu conținutul Bibliei fără a o fi citit ei înșiși vreodata. De asemenea, cântecele epice sau romanele cavalerești, ca și poezia curtenească au beneficiat în primul rand de o transmitere orala, care se adresa atât aristocrației cât și celor de rând, uniți cu toții prin neștiința de carte.

Literatura medievală este înteleasă ca o uniune a cel puțin două domenii: creștinism și eroism. Per ansamblu, cuprinde poemele eroice din mediile nobiliare, cărora li se și adresau, precum „Cântecul lui Roland” (Franța), Cântare Cidului, „Cântecul Nibelungilor” (Germania), sau „Cântecul despre oastea lui Igor” (Rusia). În aceste poeme eroice, virtuțile militare sunt puse în prim plan, ținându-se cont și de eticheta comportamentală. Cavalerii își iubeau curtea, apărau oamenii săraci și văduvele. În ceea ce privește creștinismul, iubirea dumnezeiască era primordială.

Alte opere fundamentale ale literaturii medievale ar fi cele doua cicluri, al „Cavalerilor Mesei Rotunde” sau al lui „Tristan şi Isolda”. Una dintre cele mai controversate legende este însă, „Povestea Graalului”.

Cel mai cunoscut poet european din Evul Mediu este Dante Alighieri(1265-1321), politician italian şi filosof. A scris „Viața nouă”, creație în versuri și în proză inspirată de iubirea pe care i-o purta lui Beatrice, tratate filosofice, politice și literare, cum ar fi „Ospățul”, „Monarhia”, însă una dintre cele mai reprezentative opere, atât pentru literatura medievală, cât și pentru cea antică, este „Divina comedie”, o capodoperă în trei părți, asa cum poetul le-a parcurs: „Infernul”, „Purgatoriul” și „Paradisul”.

Puținele cărți erau copiate manual în atelierele bisericești și îmbogățeau bibliotecile monahale.

 

Umanismul și Renașterea literară

 

Umanismul, baza ideologică a culturii renascentiste, a fost un model de educație și gândire care punea în valoare omul și demnitatea lui atât la nivel individual cât și la nivel social, urmărind un standard mai înalt de viață și o întelegere mai adâncă a realității în care trăiau oamenii. Idealul uman avea o cultură enciclopedică, era savant, diplomat, muzician, artist, cavaler și om de lume, în acelasi timp. Astfel că umanismul a modificat în mare măsură optica asupra educației omului- educația trebuia să întărească pornirile bune și să le corecteze pe cele rele, trebuia să dezvolte deprinderi etice, să formeze atât buni cetateni pentru oraș, cât și oameni întreprinzători, capabili să răspundă cerințelor economiei capitaliste aflate în curs de dezvoltare și nu în ultimul rând trebuia să consacre ideea că trebuie să se învețe toată viața. Figuri marcante ale umanismului precum Erasmus din Roterdam, Thomas Morus, Francois Rabelais si multi alții au propus o educație bazată pe stimularea curiozității și pe încredere în capacitatea de a rezolva diferite probleme. Învățământul umanist era la început ambulant, dar apoi s-a dezvoltat și în afara universităților, care erau dominate de Biserică.

Renaşterea a fost definită ca perioada schimbărilor culturale din secolele al XV –lea şi al XVI – lea în Italia şi care au influenţat, în final, cea mai mare parte a Europei, fiind o perioadă de înflorire a artelor, manifestându-se și o nouă viziune asupra rolului artelor şi a artiştilor în viaţa societăţii. Preocuparea pentru om, orientarea spre viața reală și prețuirea creațiilor literare și artistice ale antichității greco-romane, ca model pentru noua cultură, sunt principalele trasaturi caracteristice ale umanismului Renașterii.

 

Literatura Renaşterii a reflectat fidel aspirațiile, sentimentele și gusturile unei societăți care se îndrepta tot mai mult spre modernitate și a pus bazele creaţiei literare europene moderne.  Un factor declanșator l-a constituit descoperirea tiparului în jurul anului 1440 de către  Johannes Guttenberg, lucru ce a permis difuzarea cărților tipărite pe întreg cuprinsul Europei și a facut posibilă apariția primelor biblioteci mari care conțineau datorită interesului manifestat de umaniști și lucrări provenite din alte spații culturale și spirituale.

Marii scriitori renascentiști au realizat opere epice, în proză sau lirice,dupa modelele antice dar are loc o diversificare extraordinară în cadrul acestor genuri literare. Foarte important este caracterul complex pe care-l păstrează personalitatea și creația acestor scriitori de tranziție, întrucât perioada renascentistă reprezintă o epocă de tranziție între cea medievală și cea modernă.

Traducerea scrierilor religioase  în limba vorbita va ușura accesul oamenilor obișnuiți la cuvântul tipărit, ceea ce a dus la apariția limbilor literare și la îmbogățirea vocabularului acestora. O grijă deosebită a fost acordată formei și stilurilor adoptate.

Un umanist respectat și admirat,  ilustru erudit umanist și primul mare poet modern care abandonează abstracțiile mistice, introducând în poezia sa realitatea umană, fizica și morala, este Francesco Petrarca (1304-1374)- întemeietorul filologiei clasice. În numeroase poezii cântă iubirea ce o poartă pentru Laura , însă nu o transformă precum ceilalți într-un simbol al virtuții, ci o simte precum o forță copleșitoare. În felul acesta consolidează lirica erotică și promovează individualismul. Foarte pasionat de cultura antică, el strânge numeroase manuscrise pe care le publică, reușind să cunoască ca nimeni altul Antichitatea.

 

Giovanni Boccaccio (1313-1375) - fondatorul prozei renascentiste, este un erudit cunoscator al literaturii clasice, un umanist renumit, care utilizează motive, teme și subiecte preluate din moștenirea literară medievală, adaptându-le concepțiilor, tendințelor actuale ale epocii sale. După câteva romane cu trăsături alegorice și mitologice, nesemnificative, Boccaccio scrie capodopera sa Decameronul - oglinda vieții italiene din epoca autorului. Cele 100 de povestiri ale Decameronului, ridiculizează toate defectele și viciile contemporane, lumea sa fiind populată de preoți, călugări, țărani, meșteșugari, negustori, alături de personaje feminine din mediile respective. Coluccio Salutati (1331-1406) - operele sale tratează viața laică și religioasă, destinul sau rolul educativ-formativ pe care îl au doctrinele morale.

Leonardo Bruni (1370-1444), este primul istoric dintre marii umaniști- el era convins că scopul unei educații umaniste este formarea unui om complet și unui caracter integru.

În Franta umanismul ia un caracter eminamente filologic, umaniști de excepție fiind Guillame Fichet (1433-1480), rectorul Universității din Paris care a instalat chiar în incinta Sorbonei, primul atelier de tipografie, tipărind pentru uzul studenților, lucrări de retorică și modele de stil epistolar, Jacques Lefevre d'Etaples (1450-1537), Guillaume Bude (1467-1540) care a impus studiul limbii grecești și cultura umanistă în general, în mediile intelectuale ale marii burghezii franceze, Jacques Amyot (1513-1593) -a tradus 7 carti din Biblioteca istorică a lui Diodor din Sicilia, romanele Dafnis si Chloe scrise de Longos, Theagene și Halicrea de Heliodor, și în special viețile paralele ale lui Plutarh, care s-au bucurat de un succes excepțional.

Marele reprezentant al umanismului englez rămâne Thomas Morus (1478-1535), iar Utopia sa, reprezintă marea contribuție a Angliei la gândirea politica și socială a umanismului european. Proza sa în limba engleză este plină de pasaje umoristice, de expresii populare și de întoarcerea bruscă a situațiilor.

Personalitatea emblematică a curentului umanist, unanim recunoscut ca atare în întreaga Europa a fost Erasmus din Roterdam (1466-1536).

 

Renașterea artistică

 

Arhitectura- se orientează mai ales spre construcții cu caracter laic (palate, primării etc.), opus arhitecturii gotice, preferând construcțiile echilibrate, la care pot fi sesizate în mod clar atât structura cât și echilibrul lor. Zidurile au forma simplă, iar liniile verticale și orizontale ale fațadelor subliniază scheletul construcției, care capătă în ansamblu o formă geometrică bine conturată. Construirea catedralei orașului Florența i-a oferit lui Lorenzo Ghiberti (1378-1455), primul mare sculptor renascentist, multe ocazii de a-și demonstra talentul.

 

Sculptura se desprinde de arhitectură și devine o artă independentă, care glorifică în creațiile sale omul liber și cutezător. Un număr mare de artiști renumiți au învățat arta sculpturii în atelierul lui Lorenzo Ghiberti, printre care și Donatello (1386-1466). Opera  lui, plină de viață, cu multe trăsături clasice, include și celebra sculptură din bronz David, creată în anul 1430. Statuia a fost prima lucrare de dimensiuni mari, reprezentând un nud în arta europeană de după antichitate. A fost probabil, primul nud în picioare realizat după căderea Imperiului Roman.

 

În pictură- compozițiile devin clare și respectă proporționalitatea între goluri și plinuri. Perfecționarea tehnicii în ulei deschide artiștilor posibilități nelimitate de a reda idealurile umane ale epocii. În locul figurilor solemne, îmbrăcate în draperii grele, care ascund corpul, în locul compozițiilor supraîncărcate, specifice picturii medievale, se afirmă acum preocuparea pentru redarea unui om armonios, real și încadrat în timp și spațiu. Se descoperă perspectiva liniară, desenul anatomic și portretul.

Cel mai mare pictor, reprezentant al acestui stil, a fost Sandro Botticelli (1445 -1510). Cele mai cunoscute lucrări ale lui Sandro Botticelli, Primavera și Nasterea Zeitei Venus  sunt lucrări reprezentative pentru un alt ideal al Renașterii - pasiunea pentru mitologia clasică și ideile filosofice mistice.

Capodopere, cum ar fi Capela Sixtina și splendida biserică Sfântul Petru, cea mai mare biserică din lumea creștină occidentală sunt exemple ale stilului renascentist.

Genii supreme -Tot în perioada Renașterii a apărut și convingerea că artistul este o persoană deosebită. Mari artiști, erau considerați Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti sau Rafael. Leonardo da Vinci (1452 - 1520), o personalitate ciudată, multi - talentat, a lăsat posterității doar câteva picturi. Cu toate acestea, Madona printre stânci și Mona Lisa sunt reprezentări superbe ale idealului clasic - asemănător cu viața, dar totuși misterios. Ca și Leonardo, Michelangelo Buonarotti (1475 - 1564) era florentin. El era un sculptor și pictor de geniu și a petrecut patru ani din viață pictând tavanul Capelei Sixtine, o capodoperă reprezentând scene biblice, începând cu Creația. Rafael (1483 - 1520) a fost cel mai pur dintre clasici, creând adevarate capodopere ale serenității și armoniei chiar și atunci când reprezenta acțiuni pline de vigoare. Picturile sale care o ilustrează pe Madona, umană și grațioasă, dar totuși pură și idealizată, au pus temelia unui nou stil în pictura, stil care a durat secole întregi.

 

Renașterea în muzica reprezintă o reînviere a vechilor valori.  Muzica și compoziția au prins o noua vitalitate încântătoare. A fi capabil să cânți bine vocal și la un instrument era un lucru esențial iar nobilii angajau muzicieni ca să-și învețe copiii să cânte. Se poate remarca și dezvoltarea multor instrumente noi, cele mai populare fiind acelea care au putut fi folosite de muzicieni amatori fără o mare îndemânare. Instrumentele cu corzi au fost preferate, în special cele din familia violei. Alte instrumente preferate erau fluierul, flautul și cornul. Muzicienii compuneau și un gen nou și simplu de muzică pe care muzicienii amatori îl puteau executa fără a avea prea multă iscusință. Tehnologia tipăririi partiturii a luat de asemenea o întorsătură ascendentă care a dus la o creștere în publicarea muzicii, făcând muzica mult mai accesibilă publicului în general și implicit la o creștere a audienței.

A apărut astfel muzica de cameră, creată pentru a fi prezentată în fața unui auditoriu mic.Convinși că cel mai bun mod de a mișca auditoriul era să pună laolaltă arta muzicii și poeziei, umaniștii au dezvoltat două noi genuri muzicale care satisfăceau această cerință: șansoneta franțuzească și madrigalul italian.

 

Bibliografie

Istoria Artei și a Arhitecturii - Program postuniversitar, Ministerul Educației și Cercetării - 2005

Perspective contemporane asupra lumii medievale -Centrul de studii medievale și premoderne -Universitatea din Pitești

Renașterea umanismul și dialogul artelor - Zoe Dumitrescu – Bușulenga

Internet: articole despre Umanism și Renaștere, Istoria-artei.blogspot.com, istoriiregasite.wordpress.com.