Arhitectura sec XX

La inceputul secolului XX, arhitectii au lasat de-o parte stilurile traditionale si s-au straduit sa dea nastere unor tipuri de constructii practice si potrivite exigentelor societatii moderne. Revolutionarii arhitecturii s-au axat pe formarea constructiilor simple, practice, cu ajutorul tehnologiei noi, dezvoltate. După Primul Război Mondial, în Occident s-au dezvoltat doua stiluri de arhitectură modernă foarte diferite.

Stilul Art Nouveau avea linii și forme unduitoare, bazate pe formele naturale, caracterizat prin prezența motivelor floral-vegetale stilizate. Arhitecții acestei perioade considerau că forma ar trebui să urmeze funcția, elementul decorativ ar trebui să provină din structură, iar frumusețea să ia naștere în urma concordanței dintre formă și funcție.

Mișcarea a suferit numeroase modificări stilistice, de la structurile organice, create de  Antoni Gaudi, la imaginea rectilinie a lui Charles Rennie Mackintosh.

În contrast, alți arhitecți au început să proiecteze clădirile într-un stil mai funcțional și modern, folosind oțel, sticlă și beton armat, cu forme liniare, simple. Stilul a fost denumit "Internațional" iar scolile create de Le Corbusier, Groppius, Mies van der Rohe si de Frank Lloyd Wright, influențat de Bauhaus au promovat stiluri inconfundabile.

Constructii in piatra

 Piatra are două fete arhitecturale: în arhitectura monumentală, exprimă bunăstare, fortă, permanentă; în arhitectura domestică se prezintă ca un material modest, sincer, natural. La începutul secolului 20, arhitectura monumentală din piatră se asociază cu decoratii si fatade bogat ornamentate. Pentru Miscarea Modernă insa, eliminarea decoratiilor inutile devine un principiu fundamental iar fatadele de piatră bogat ornamentate ale arhitecturii monumentale traditionale au reprezentat o tintă evidentă. Totusi, folosirea pietrei în pereti portanti sau placaje de fatadă a fost în general acceptată, în contextul unei sintaxe moderniste. Dezvoltarea scheletului din otel si beton a înlocuit treptat peretii portanti din piatră la clădirile de dimensiuni mari. In contextul arhitecturii moderniste, pietrei i-a fost rezervat rolul de placaj, fără decoratii suplimentare, efectele estetice limitându-se la culoare si textură.

I s-a spus „vizionarul”…

 Antoni Gaudi y Cornet a fost, fără îndoială, cel mai original arhitect şi decorator de la începutul secolului al XX-lea, în epoca revoluţionară pe care francezii o numesc Art Nouveau, germanii Jugendstil şi spaniolii „modernistă”.

Născut în 1852, Gaudi şi-a legat numele şi opera de un oraş, Barcelona. Acolo, lucrările sale, casele Mila, Batllo şi Vicentz, Parcul Guell şi mai ales uluitoarea Catedrală Sagrada Familia, uimesc şi astăzi milioanele de turişti veniţi din toată lumea.

Gaudi a fost influenţat de arhitectura hispano maură, aşa-numitul stil „mudejar”, de gotic, şi în final, de baroc. Toate aceste stiluri se topesc şi se contopesc aproape la propriu în lucrările lui, creând o sinteză absolut originală şi inconfundabilă. Gaudi stârneşte admiraţie, stârneşte curiozitate, şochează de cele mai multe ori, dar rămâne unic. Arta lui Gaudi a fost comparată, în bătaie de joc, cu cea a cofetarilor şi patiserilor. El a fost însă nu doar un inovator şi un original al stilului numit generic Art Nouveau, ci şi un precursor al supra-realismului.