Statul
medieval cunoaste in evolutia sa mai multe etape: monarhia feudala sau
senioriala; monarhia
starilor; monarhia
centralizata.
Monarhia senioriala
Folosirea sistemului relatiilor de
vasalitate, considerat la inceput un mijloc de buna guvernare, a condus la
destramarea imperiului si formarea unor numeroase centre de putere la nivel
local. Regii stapineau doar nominal teritoriul statului, puterea reala fiind
exercitata de diferitii feudali locali (principi, duci, comiti, marchizi,
baroni, castelani, etc.). Regasim aceste fenomene de faramitare feudala,
intovarasite adesea de anarhia ce caracterizeaza slabirea puterii centrale a
monarhului, in Franta secolelor IX-XI, in Germania in secolele XIII-XV, etc.
Faramitarea feudala a facut ca titlul monarhic in
Occident sa fie mai mult nominal, autoritatea regelui asupra teritoriului
regatului sa fie proportionala cu resursele pe care i le punea la dispozitie
domeniul funciar stapinit in nume propriu. Bazindu-se pe sistemul relatiilor de
vasalitate si pe atributiile de mare senior pe care regele le are pe domeniul
sau personal, aceasta etapa din evolutia statului medieval poate fi numita a monarhiei senioriale.
· Monarhia
este o institutie care garanteaza mentinerea unitatii tarii in fata pericolelor
externe dar si interne. Regele este superior celorlalti mari
seniori din cuprinsul regatului prin ungere, ceremonie cu caracter
religios care subliniaza faptul ca detine autoritatea de la divinitate.
· Curtea
regala cuprinde persoane care initial asigura serviciul personal al regelui,
dar care treptat primesc atributii mai bine definite. Crearea unor servicii
specializate, care sa asigure gestionarea finantelor, impartirea dreptatii,
buna administrare prin intermediul cancelariei, este semnul maturizarii
statale.
· Armata
cuprinde trupele membrilor curtii regale, la care se adauga oastea vasalilor
regali, pe care acestia trebuie sa o puna la dispozitia suveranului in virtutea
obligatiei lor de a-i da ajutor in caz de nevoie. O astfel de oaste era
indisciplinata, marii feudali refuzind adesea sa se supuna unei conduceri
unice. Era si instabila, deoarece, la expirarea termenului pentru care erau
obligati prin juramant sa-si urmeze la lupta seniorul, vasalii se puteau
retrage din campanie fara sa fie invinuiti de tradare.
Monarhia
starilor
Nesiguranta provocata de razboaiele dintre feudali a
determinat grupurile sociale care nu se puteau apara singure, precum clericii
si orasenii, sa sprijine restabilirea autoritatii monarhice si eliminarea faramitarii,
punandu-i la dispozitie bani, ostasi, specialisti stiutori de carte. A
contribuit la cresterea puterii regale si dezvoltarea economica, inflorirea
comertului si a oraselor, care au creat conditiile exercitarii autoritatii pe o
scara mai larga decat inainte. Schimbarile in tehnica si organizarea militara,
care au facut sa scada rolul cavaleriei nobiliare in favoarea pedestrasilor
inarmati cu arcuri, arbalete si apoi cu arme de foc, au contribuit la reducerea
rolului militar al nobilimii. In acelasi timp insa, regalitea, care dispunea de
resurse mai importante, isi forma armate mai moderne, alcatuite din
profesionisti
Monarhia, desi consolidata, nu putea rezolva singura
toate problemele guvernarii, astfel incat a fost necesara colaborarea cu
reprezentantii starilor sociale privilegiate (clerul, nobilimea, orasenii
bogati). Acestia au constituit adunari reprezentative, cunoscute sub diferite
denumiri. In secolele XIII-XV, datorita
colaborarii dintre autoritatea monarhica si aceste adunari ale reprezentantilor
starilor privilegiate, statul medieval din anumite zone ale Europei este
considerat monarhie a starilor.
Statele
centralizate
Centralizarea statala, procesul prin care sunt
eliminate centrele locale de putere in favoarea unei unice puteri a monarhului,
s-a desfasurat intre sec. XI-XIII in conditii diferite in diferitele regiuni
ale Europei care au reusit sa depaseasca starea de faramitare.
Centralizarea, care presupunea pe de o parte unificarea
intregului teritoriu al tarii in jurul domeniului stapinit direct de rege, iar
pe de alta parte, stabilirea acelorasi institutii in tot regatul, a beneficiat
si de argumentele teoretice aduse de legisti.
Acestia erau oameni cu pregatire in domeniul dreptului, care, in momentul in
care in Occident reincep sa se foloseasca legile scrise, de origine romana, in
defavoarea legiuirilor nescrise, cutumiare, argumenteaza superioritatea regelui
asupra principilor teritoriali si faptul ca deasupra lui nu exista o alta
autoritate. 'Regele e imparat in regatul sau', spun legistii francezi in
secolul al XIV-lea, opunandu-se astfel in acelasi timp si puterii principilor
locali dar si pretentiilor imparatului german la o autoritate superioara celei
regale.
Cresterea puterii monarhice in directia centralizarii nu
a fost posibila in Germania si Italia, unde conditiile interne au condus la
mentinerea faramitarii politice, predominand principatele si orasele-state.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu