...despre Tudor Musatescu

Tudor Musatescu Tudor Mușatescu (n. 22 februarie 1903, Câmpulung-Muscel - d. 4 noiembrie 1970) a fost un poet, prozator, dramaturg și umorist român. A absolvit facultatea de litere și filozofie și facultatea de drept. Provenind din familia unui avocat, "contaminat" de înclinațiile artistice ale mamei sale, Tudor Mușatescu este cuprins de patima scrisului încă din anii de școală. Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, "Ghiocelul", cu versuri, schițe și chiar cu o piesă de teatru, intitulată "Ardealul". A scris schițe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru. La maturitate, atât ca vârstă, cât și ca formație artistică, Tudor Mușatescu se dedică trup și suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător și proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situații și dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori. Piesele de teatru ale lui Mușatescu, cu deosebire comediile "Titanic-Vals", "...escu" și melodrama "Visul unei nopți de iarnă", au avut succes și în străinătate. Titanic-Vals și „...escu” au fost ecranizate. Multe dintre ele au fost traduse în limbile franceză, engleză, germană, italiană, greacă, poloneză, cehă etc.

Incasii- referat

Incasii au fost  un popor puternic, enigmatic, cu o cultura care continua sa uimeasca si astazi oamenii de stiinta. Istoria incasa a inceput in jurul anului 1100, cand cateva triburi au coborat din munti si s-au stabilit in Cuzco. Motivele erau multe si toate legate de asigurarea traiului zilnic - terenul era bun de cultivat, iar muntii le ofereau protectie in fata unor potentiali dusmani.

In perioada 1438-1532, ei au fondat cel mai mare imperiu al perioadei pre-hispanice. Potrivit legendelor, patru frati au format  familia  Inca. Mitologia incasa atribuie fondarea orasului Cuzco lui Manco Capac, pe care il considera erou si totodata zeu. El a fost primul Inca, nume dat ulterior tuturor regilor. Manco Capac a stabilit primele reguli pentru organizarea societatii, care a fost la inceput un stat mic, fara putere. Regii Inca au reusit, prin cuceriri si asimilari, sa incorporeze o mare parte din vestul Americii de Sud, avand centrul in jurul Anzilor si au inclus mare parte din teritoriul ocupat azi de Ecuador, Peru, Bolivia, Argentina si Chile.

Faceau operatii pe creier Imperiul incas avea o structura solida, o oganizare administrativa si o viata sociala atat de avansate, incat cercetatorii au fost uimiti cand le-au descoperit. Tahuantinsuyu era un sistem federal ce consta dintr-o putere centrala, cu Inca la conducerea si patru conduceri provinciale cu lideri puternici: Chinchasuyu (NW), Antisuyu (NE), Contisuyu (SW) si Collasuyu (SE). Fiecare provincie avea un guvernator care supraveghea oficialii locali, care, la randul lor, erau responsabili de orase, mine si campurile agricole. Sistemul militar si cel religios erau separte, ducand astfel la o relativa echilibrare a puterii. Oficialii locali erau responsabili de atenuarea disputelor si de urmarirea efectuarii serviciului public obligatoriu de catre fiecare familie. In arta Inca, arhitectura a fost, de departe, cea mai importanta, iar ceramica si textilele reflectau motive ce-si gasisera apogeul in arhitectura. Cel mai bun exemplu este Machu Picchu, templul din piatra construit printr-un proces ce nu implica folosirea mortarului. Incasii au facut o serie de descoperiri si in medicina. Efectuau trepanatiireusite, ce constau in executarea unor gauri in craniu pentru eliberarea presiunii cheagurilor de sange asupra creierului. De asemenea, foloseau frunzele de coca pentru a atenua senzatia de foame si durerea.

Credeau in reincarnare Dieta incasilor consta in peste, verdeturi si nuci, suplimentate uneori de carne (porc de Guineea). Vanau diverse animale pentru carne, blanuri si pene. Porumbul era folosit pentru obtinerea unei bauturi alcoolice fermentate, numita chicha. Sistemul de drumuri incas a fost cel care a asigurat succesul agriculturii, permitand distributia alimentelor pe distante mari. Incasii credeau in reincarnare. Cei care se supuneau codului moral incas - ama suwa, ama llulla, ama quella (nu fura, nu minti, nu fi lenes) - urmau sa traiasca in caldura Soarelui, ceilalti isi petreceau eternitatea pe pamantul rece. Inca practicau si deformarea craniana prin infasurarea stransa a capului nou-nascutilor - acest proces nu cauza leziuni cerebrale, ci doar modela capul.

Mostenirea Incasilor Cele mai importante limbi ale imperiului, Quechua si Aymara, au fost folosite de Biserica Catolica, dupa cucerirea spaniola, pentru convertirea zonei Anzilor. In unele cazuri, aceste limbi au fost folosite si pentru evanghelizarea altor zone lingvistice. Astazi, Quechua si Aymara sunt cele mai raspandite limbi amerindiene. Dar de unde aveau incasii cunostinte stiintifice atat de avansate, cum si mai ales de ce au disparut acestea, nimeni nu stie. In prezent, steagul curcubeu este asociat cu Tawantinsuyu si prezentat in Peru ca un simbol al trecutului incas.

Prezentare .PPT despre ARHIMEDE

Daca sunteti in cautare unor informatii despre ARHIMEDE, le gasiti in urmatoarea prezentare: ARHIMEDE

Vestimentatia in Franta Evului mediu

Felul in care se imbracau oamenii acestei epoci ne este aratat de picturile, tapiseriile, sculpturile ce se regasesc in marile muzee ale lumii.

Scenele de batalie, interioarele locuintelor, portretele comandate marilor pictori ai vremii de catre oamenii bogati sunt tot atatea izvoare ce ne arata stilurile vestimentatiei in Franta acestei perioade. Din ele putem vedea ca nobilii preferau haine cu un colorit variat – roşu aprins, alb, verde, albastru, în care predomina roşul. Negrul apărea foarte rar în costumul laicilor, iar culorile aveau semnificaţii simbolice. Rareori se purta o haină de o singură culoare. Culorile erau dispuse în fâşii verticale; dar se foloseau şi combinaţii complicate – cu pătrate, cu romburi, cu fâşii alternative de diverse culori dispuse paralel sau perpendicular sau, cu haina de o culoare iar mânecile sau garniturile ori accesoriile
de o altă culoare. Daca la inceput se foloseau ca materiale – stofele de lână, ţesăturile de bumbac, in sau cânepă treptat au aparut ţesăturile de mătase, tafta subţire şi apretată, brocart sau catifea de mătase. Foarte frecvent îmbrăcămintea elegantă, atât a femeilor cât şi a bărbaţilor, era confecţionată cu elemente de broderie.

Rochiile erau totdeauna foarte lungi, până la pământ şi adeseori cu o lungă trenă, iar acest lucru facea ca ciorapilor şi încălţămintei – invizibile sub rochie – să nu li se dea o importanţă  deosebită. Ciorapii – din piele, postav cu broderii, pânză, mătase sau, mai târziu, dantelă – erau lungi până sub genunchi, prinşi de jartiere, de stofă. Şi încălţămintea era brodată, când era confecţionată din stofă. Obişnuit era pantoful înalt, care proteja călcâiul şi glezna. Direct pe corp se purta cămaşa; cea a doamnelor elegante era de asemenea brodată şi ornată cu perle. Cămaşa purtată ziua servea  uneori  şi drept cămaşă de noapte. Peste rochii se purtau mantii, cu sau fară capişon, lungi până la pământ, de diferite materiale, forme, ornamente şi culori – după ţări sau regiuni, oraşe, poziţia socială şi starea economică a persoanelor. Rochiile erau strânse pe talie cu cordoane – de catifea, cu broderii şi catarame de argint, eventual încrustate cu pietre preţioase.

In Franţa luxul vestimentar atinge apogeul în sec.XV, sub influenţa fastuoasei curţi ducale a Burgundiei. Din brocart având în ţesătură fire de aur (sau de argint), erau confecţionate veşmintele cele mai somptuoase (dar şi cele mai incomodc, din cauza greutăţii ţesăturii – în care se obişnuia să se monteze perle şi pietre preţioase). Somptuozitatea vestimentaţiei princiare, aristocratice şi a marii burghezii era completată de profuziunea de bijuterii. Perlele, pietrele preţioase, cameile, medalioanele, podoabele de aur şi argint puteau să apară, la bărbaţi, sau la femei, aplicate pe toate piesele de îmbrăcăminte, încălţăminte şi accesorii – de la beretă şi podoabele coafurii până la preţioasele ornamente ale ciorapilor şi pantofilor.

La toate acestea se adăugau bijuteriile independente direct de costum. Gateala capului era de o varietate infinita, extravaganta, se purtau palarii inalte chiar si de 1 m.

Cu unele modificări, tradiţia îmbrăcămintei medievale se perpetuează; dar după  terminarea războiului de o sută de ani (1453) formele extravagante cedează locul unor linii mai simple. Femeile poartă basmale bogat brodate, bonete în chip de turban, capişoane din stofă neagră sau roşie, care iau forma capului, prelungindu-se uşor pe umeri. Rochiile încep acum să se poarte din ce în ce mai decoltate, în faţă şi în spate; şi cu mâneci largi, răsfrânte, lăsând să se vadă mânecile ornamentate ale cămăşii. O noutate care s-a bucurat de un mare succes a constituit-o îmbrăcămintea confecţionată din două piese – bluza strânsă pe piept şi fusta largă, cu pliuri. Se puteau îmbrăca şi două fuste una peste alta; a doua, cu trena lungă, se ridica în timpul mersului de către persoana care o purta – din cochetărie: pentru a lăsa să se vadă fusta de mătase şi brodată de dedesubt. Bluza, încheiată cu nasturi, avea un decolteu generos – care putea fi şi acoperit de pieptarul plisat al cămăşii. Mânecile erau mai mult sau mai puţin bufante. Se purta o mâneca mobilă, separată, independentă de rochie sau de bluză şi dintr-un material diferit, cât mai de preţ – din catifea de mătase sau din bocart ţesut cu fire de aur sau de argint; culoarea mânecii demontabile trebuia să se armonizeze cu culoarea rochiei. De obicei aceste mâneci (amândouă sau numai una) erau încărcate cu podoabe diferite, uneori de o valoare imensă.

Şi vestimentaţia bărbătească suferă în această perioadă schimbări substanţiale; unele, asemănătoare întrucâtva celor ale costumului feminin. Tradiţionala tunică largă de stofă, bogată, îmblănită iama, cu mâneci largi, cu capişon pentru caz de ploaie devine scurtă, sub genunchi, strânsă pe talie cu un cordon de piele. La mare modă era culoarea neagră, deschisă de albul lenjeriei şi al dantelelor. Pantalonii – fie largi, bufanţi, fie strânşi pe coapsă, – lungi până sub genunchi, se continuau cu ciorapi de aceeaşi culoare neagră la curţile Franţei . Incălţămintea varia după ocazii: în formă de papuc (fără toc, dar acoperind călcâiul), de pantof cu toc înalt, de gheată, sau de cizmă cu carâmb scurt, confecţionată din catifea neagră sau din piele ori stofa. Pantofii, de diferite culori, de catifea brodată, erau legaţi cu şireturi şi cât mai ornamentaţi. Se purta bereta ornamentata cu agrafe, medalioane, broşe; bijuterii care aveau şi rolul de a fixa pana sau panaşul din pene de struţ.

Articolul vestimentar cel mai excentric este enormul guler plisat (în franc, fraise). Pliurile, devenite din ce în ce mai numeroase şi mai adânci, au atins – la curtea lui Henric III al Franţei -dimensiuni enorme: necesitând pentru a fi confecţionate 18 m de pânză şi înalte până aproape de creştetul capului. Atingând o lăţime chiar de 40 cm., formau în jurul gâtului o roată – continuă pentru bărbaţi, iar pentru femei, dechisă în faţă, – cu diametrul de aproape un metru.

Pila de combustie

Una dintre metodele alternative de obtinere a energiei eloctrice o constituie conversia electrochimica, adica transformarea directa, nepoluantà si silentioasa, a energiei chimice continute intr-o mare varietate de substante, in cea mai avantajoasa forrna de energie, energia electrica. Acest proces de conversie are loc in aparate si dispozitive numite generic Surse sau Pile Electrochimice de Energie Electrica(Pile de combustie. DEFINIŢIE O pilă de combustie este un element galvanic, similar cu o baterie, în care un proces electro-chimic creează curent electric şi căldură prin folosirea hidrogenului şi oxigenului. Numai apa este emisă ca rezultat al reacţiei. Tehnologia se bazează pe reacţia inversă electrolizei apei, adică combinarea hidrogenului cu oxigenul, din care se obţin curent electric şi căldură, apa fiind rezultatul chimic al reacţiei. Ideea de a obţine energie electrică prin conversia directă a energiei chimice a apărut atunci când s-a pus problema desfăşurării si în sens invers a fenomenului de electroliză a apei (în urma căruia rezultă componentele acesteia), adică de a obţine curent electric în urma reacţiei dintre hidrogen si oxigen. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL PILELOR DE COMBUSTIE Conversia electrochimică constă în transformarea directă în energie electrică a energiei chimice înmagazinată în diverse materiale active. Acest tip de conversie se numeşte directă datorită faptului că între forma iniţială şi cea finală de energie nu se interpune nici o altă formă intermediară. Conversia directă a energiei elimină „veriga” energiei termică sau mecanică realizând randamente superioare, care nu depind de randamentul limitat al maşinilor termice. Pentru a asigura desfăşurarea acestui proces, este indispensabilă realizarea unui element conţinând un anod, un catod şi un electrolit care poate fi alimentat direct cu un combustibil, şi cu aer. Oxigenul necesar arderii combustibilului este ionizat la catod; ionii migrează apoi în electrolit pentru a ajunge la anod unde se produce oxidarea combustibilului. Un combustibil A este transportat la anodul poros unde este adsorbit pe suprafaţa acestuia, apoi disociat în ioni şi electroni într-un proces de oxidare. După aceea, are loc migrarea electronilor de la anod şi eliberarea gazului ionic la suprafaţa anodului. In electrolit trebuie asigurat transportul ionilor A de la anod la catod, împotriva câmpului electric rezultat, pe seama campului imprimat electrochimic. La catod, se întâlnesc ionii (sosiţi prin electrolit), electronii (sosiţi prin circuitul exterior) şi oxidantul B. Are loc reacţia de reducere, rezultând produsul de reacţie care trebuie eliminat. Pila de combustie se compune deci, din trei elemente: electrolitul, electrozii şi reactanţii (un combustibil şi un oxidant). Principial, energia eliberată la oxidarea combustibililor convenţionali, utilizată în general sub formă de căldură, poate fi convertită direct în energie electrică cu un randament excelent, într-o pilă de combustie. Tipuri de pile de combustie şi soluţii constructive Clasificarea pilelor de combustie se poate face după mai multe criterii care ţin seama de anumite particularităţi comune (combustibilul folosit, tipul electrolitului, temperatura de funcţionare etc.). 1)După tipul combustibilului pilele se împart în: a)pile cu combustibili gazoşi; b)pile cu combustibili lichizi; c)pile cu combustibili solizi. 2)In funcţie de electrolitul folosit avem următoarea clasificare: a)pile cu electrolit lichid o - topitura de carbonaţi o - acid (soluţie apoasă) o - bazic (soluţie apoasă) b) pile cu electrolit solid o membrană din raşină o schimbătoare de ioni o cu structură cristalină Cel mai uzual mod de a clasifica pilele este acela care ţine seama de temperatura de funcţionare, astfel: o - pile de temperatură joasă (reci) care funcţionează între 20 – 80 °C; o - pile de temperatură medie (calde) care funcţioneaza între 200-300 °C; o - pile de temperatură înaltă (fierbinţi) care funcţionează între 400-800 °C şi în jur de 1000°C. Este evident că aceste structuri ordonatoare se suprapun parţial; de exemplu o pilă fierbinte are electrolitul solid sau în stare topită, iar combustibilul nu poate fi decât gazos sau solid care este adus în fază gazoasă. Un alt mod de a clasifica pilele este acela care are în vedere cum se consumă combustibilul: o directe (combustibilul se consumă în mod direct fără transformări intermediare); o indirecte (combustibilul suferă o serie de transformări înainte de a intra in pilă). AVANTAJELE PILELOR CU COMBUSTIE Pilele de combustie pot fi încadrate în sistemele energetice de tip ,,soft'' datorită următoarelor caracteristici: - produc curent electric continuu la tensiuni scăzute si intensităţi medii, care poate fi folosit direct de către utilizatorii finali; -furnizează energie electrică la bord, pentru alte aplicaţii; -au eficienţă dublă faţă de un motor cu combustie internă ; -nu produc poluarea mediului; -funcţionează liniştit, fără vibraţii sau zgomote, neavând elemente în mişcare; -au bilanţ ecologic general de excepţie, dacă se utilizează hidrogen obţinut din surse de energie regenerabilă. PREZENTUL Pilele de combustie au fost folosite extensiv pentru a genera electricitate în spaţiu, dar acum acestea sunt supuse atenţiei pentru folosirea în vehicule şi în generarea de electricitate. Dacă hidrogenul poate fi produs din surse regenelabile de energie şi problemele legate de depozitare şi transport sunt rezolvate, atunci pilele de combustie pot deveni un mod de a asigura energie şi mobilitate fără a crea gaze cu efect de seră. O dată cu creşterea preocupărilor pentru mediul înconjurător şi în paralel cu nevoia unei surse noi de c.c., sigure, cercetarea a fost reluată, susţinută de guvernul american, fiind propusă înlocuirea hidrogenului cu gazul natural, din care se poate extrage hidrogenul. Pila de combustie este, în concepţia actuală capabilă să livreze energie electrică şi apă caldă menajeră pentru o locuinţă, emiţând cu 50% mai puţine noxe decât motoarele cu ardere internă şi rivalizând numai cu combustibilul nuclear. Se preconizează că în următorii 10÷20 de ani, pila cu combustie va câştiga un segment din piaţa de echipamente pentru producerea energiei electrice. APLICATII SPATIALE Deceniul sapte al veaculul nostru este deceniul in care s-a inregistrat validarea utilizării pilelor de combustie in explorarea spatiului cosmic. Obiectivele avute in vedere in realizarea pilelor de combustie hidrogen-oxigen (H2-O2) utilizate la navele spatiale au fost acelea de a crea surse de energie usoare si independente, cu destinatii multiple: comanda si control, comunicatii, radar, luarea si transmiterea de imagini, alimentarea vehiculelor folosite la explotarea suprafetelor altor planete sau a satelitilor naturali. Aceste pile de combustie trebuie sa indeplineasc anumite conditii cum ar fi: - fiabilitate si mentenanta foarte ridicatá, posibilitatile de reparare fiind foarte limitate; - energii si puteri specifice mari, fiind cunoscut faptul ca lansarea in spatiul cosmic a unui kilogram costa de la cateva mii la zece mii de dolari (in anul 1989); - rezistentà mare la conditiile speciale din spatiul cosmic, conditii legate de imponderabilitate, precum si la cele existente pe suprafetele extraterestre: fluctuatii mari de temperaturä si presiune, meteoriti, radiatii, absenta atmosferei. Programele spatiale americane Gemini si Apollo au folosit sisteme de pile de combustie H2-O2 cu puterea de 2kW pentru alimentarea cu energie electrica a capsulelor spatiale. Totodata, s-a rezolvat si problema alimentarii cu apa a echipajului navelor in spatiul extraterestru. Si programele spatiale Skylab si Apollo-Soiuz au beneficiat de serviciile pilelor de combustie H2-O2. Pentru satelitii de mare altitudine sistemul de alimentare cu energie electrica care utilizeaza celulele solare nu functioneaza când satelitul parcurge portiunea din traiectoria sa care se afla in umbra si, de aceea, se pot utiliza cu succes si pilele de combustie. Larga utilizare a pilelor de combustie in explorarea spatiului cosmic este determinata de energia specifica mare a pilei H2-O2, rezultata din capacitatile electrochimice mari ale hidrogenului si oxigenului. Pentru misiuni spatiale indelungate este preferabila cuplarea pilelor de combustie cu instalatii de regenerare a combustibilului si oxidantului, cu ajutorul energiei solare sau nucleare. Cele mai avantajoase metode de regenerare sunt: electroliza si disocierea termica. Cercetarile si realizarile din domeniul pilelor de combustie pentru navele spatiale au avut si au in continuare un rol important la impulsionarea dezvoltarii acestor surse electrochimice de energie cu aplicatii si in alte domenii.

Despre ceasuri - OROLOGIUL

Inventarea ceasului a reprezentat una din­tre acele mari creatii umane care, desi ramase anonime (nascocirea ceasului ii apartine probabil unui mestesugar genial, italian sau francez, de la finele anilor 1200 d.Hr.), au schimbat cursul istoriei si al vietii sociale.

Initial, ceasurile nu aveau limba si cadran si nu faceau decat sa „sune“ orele. Se gaseau mai cu seama in biserici si, multa vreme, europenii au trait in ritmul acestor orologii; ele marcau trecerea orelor intoc­mai cum sarbatorile religioase ritmau scur­ge­rea anului.
Primul orologiu in toata puterea cuvantului a aparut in secolul al XIII-lea, dar de-abia un secol mai tarziu au devenit ceasornicele ornamente obisnuite ale edi­ficiilor publice din orasele germane. Puse in miscare de greutati, aceste ceasuri nu erau foarte precise. Ulterior, greutatile au fost inlocuite cu arcuri metalice care, destinzandu-se treptat, furnizau energia necesara miscarii pieselor.
Ideea de masu­rare a timpului in minute si secunde fusese gandita de matematicienii secolului al XIV-lea, dar ceasurile au devenit suficient de performante pentru a permite indicarea minutelor si, mai tarziu (in secolul al XVIII-lea), a secun­de­lor abia dupa in­ventarea pendulului, in 1657.
Meritul realizarii tehnice ii revine lui Christiaan Huygens, matemati­cian si astronom olandez (1629-1695), care, impreuna cu un mester ceasornicar pe nume Salomon Coster, a izbutit sa creeze un orologiu mecanic la care inaintarea rotilor dintate ce puneau in miscare unica limba a ceasului era reglata in functie de miscarea unui pendul. Cativa ani mai tarziu, au aparut arcurile spirale, care au imbuna­tatit considerabil precizia, motiv pentru care a putut fi adaugata si „limba mare“, care indica minutele.
Toti ceasornicarii au inceput sa utilizeze aceste ameliorari teh­nice si, de la marile orologii ale catedra­le­lor, trecand prin pendulele inalte pana in tavan, pendulele de masa si ceasu­rile portabile, ceasuri din ce in ce mai mici s-au raspandit prin Europa, iar marile calatorii transoceanice le-au imprastiat pe toate continentele.

.....pentru cei interesati, un muzeu al ceasului se afla la Ploiesti.

referat - Alexander Graham Bell

S-a nascut pe 3 martie 1847 în Edinburgh Scotia si a murit pe 2 august 1922 pe insula Cap Breton în Canada- sursa foto-Wikipedia.

A fost un om de știință, inventator și, ulterior, industriaș american, care în anul 1876 a devenit prima persoană care a brevetat un dispozitiv capabil să emită și să recepționeze cuvintele rostite. Transmițătorul lui Bell producea doar un semnal slab, fără mijloace de a-l amplifica.

Pana la varsta de 14 ani a invatat în Edinburgh, apoi a continuat școala în Londra. Preocupari privind vorbirea si glasul uman au avut atat bunicul său care era interesat de un sistem fonetic de scris universal (alfabetic fonetic), cat si tatăl său, profesor la "House Academy pentru tehnica vorbirii și muzică" din Elgin Scoția, si la "University College pentru tehnic vorbirii" din Londra. Graham studiază până în anul 1870 anatomia și fiziologia glasului uman. Părăsește Anglia 1870 împreună cu tatăl său care dorește clima mai sănătoasă a Canadei, după ce doi frați ai lui Graham mor de tuberculoză.

În anul 1876 se căsătorește cu fiica surdă a unui partener de afaceri Hubbard, căsătorie din care va avea două fiice și doi fii care mor în copilărie si tot in 1876 obtine brevetul pentru descoperirea istorică a telefonului, un brevet extrem de contestat caci, deja în 1861 profesorul german Johann Philipp Reis descoperise un "aparat de vorbit la distanță" care funcționa, mulțumindu-se cu acesta și fără a căuta perfecționarea lui.

In anul 1873 Bell încearcă să perfecționeze "telegraful harmonic". Construiește "fonoautograful" care înregistrează tonul pe un cilindru înnegrit cu funingine si descoperă întâmplător transmiterea tonului, cu toate că nu reușește din nou să-l reproducă.

La 14 februarie 1876 i se acordă patentul pentru descrierea fenomenului, cu solicitarea de a trimite un aparat care funcționează. Alexander Graham Bell a experimentat cu aparatul inventat de profesorului german Johann Philipp Reis. Reis a si denumit aparatul inventat "Telephon" si este inventatorul initial a aparatului de telefon construit in Germania deja in octombrie 1861. Bell a depus pe data de 14. Februar 1876 cererea de patent in America. Dupa patentul acordat gresit lui Bell aparatul lui nu putea sa functioneze niciodata. Acordarea falsa a patentului lui Graham Bell are loc cu câteva ore înaintea lui Elisha Gray care a realizat perfecționarea aparatului construit de profesorul de fizică Reis si a prezentat spre deosebire de Bell un aparat in stare de funcționare.

Bell a prezentat si el un aparat in stare de functionare mult mai târziu dupa acordarea oficiala a patentului, dar acest aparat nu era construit dupa patentul acordat inițial lui Bell. Aparatul lui Bell construit după patentul depus inițial nu putea să funcționeze.

Deci si acordarea patentului si denumirea de inventator al telefonului este gresită.

În anul1882 primește cetățenia americană (a SUA) si până la moartea sa se ocupă mai ales cu studiul surzeniei care este de fapt o fază preliminară a studiilor genetice la om.